Mintuire de-a gata

Nu de mult cineva a realizat o ancheta in care cerea sa fie numiti oamenii providentiali ai culturii romane. Sigur, prin providenta, care insemna, ca termen religios, intelepciune a divinitatii in guvernarea lumii, va trebui sa intelegem, in acest caz, de oameni fiind vorba, cu totul altceva. Nu neaparat de clarviziune (posibila, sa zicem, in politica, deoarece ea e arta guvernarii si deci se exercita spre lume, aidoma providentei – ca la noi e catastrofala e alta poveste), macar, la un mod indirect, inriuritoare asupra gindirii, simtirii si culturii, daca nu si asupra istoriei si civilizatiei. In orice caz, providenta artistului sau a carturarului umanist, tine de un har (de ceva daruit), in virtutea caruia el lucreaza aidoma albinei ce aduna miere ca urmare a unui instinct (numit de Shopenhauer vointa). Artistul nu cunoaste dinainte ecoul muncii sale, parcursul ce-l va lua opera sa, influenta ce o va exercita in lume. De aceea, e destul de greu sa numesti artisti si carturari providentiali. Care, adica, au adus un imens beneficiu comunitatii, natiunii, fara a gindi insa decit in limitele artei sau stiintei lor, cu intentia ca pe ele sa le innoiasca, nu si lumea in care traim. La rigoare insa, prin artist providential ar trebui sa intelegem, de vreme ce artistul dispune de har, un om prin care providenta divina se transmite in lume, caci Dumnezeu poate imagina nenumarate cai de a-si exercita guvernarea. Asa cum a facut-o, explicit, prin gura profetilor, de ce nu ar face-o, implicit, prin uneltele artistului? De altfel, ar fi si greu (ori prea grosier) sa credem ca miracolul genialitatii tine doar de anumite particularitati native ale chimismului creierului. Si aici doream sa ajung, la cele doua posibile moduri de a privi lumea sau de a o interpreta, interpretare insemnind a-i stabili un sens. Deoarece sensul ei nu ne este revelat, ci noi trebuie sa-l ghicim parcurgind in gind incilcitele cai ale Domnului. Ambele moduri de a privi lumea ne sint destul de familiare. Trecind in timpul vietii noastre prin anii materialismului dialectic, stim multe despre scrutarea semiotica a lumii. Semiotica se afla in cautarea radacinilor istorice ale fiintelor, lucrurilor, institutiilor. Cealalta privire ne-o ofera hermeneutica: ea se bazeaza pe un postulat: originea universului, a omului, a lucrurilor e divina si tot ce exista in lume, fiind de origine divina, poarta semnul divinitatii pentru noi. Eu imbratisez, fara sa am dubii, hermeneutica. Prefer sa spun ca omul se trage din Adam cel plamadit de Dumnezeu, decit sa spun ca stramosul nostru e maimuta. Si asta nu din vanitate, caci nu m-as simti cu nimic lezat sa fim nepoti maimutei. Ci, pentru ca, spunind ca ne tragem din maimuta, mergem pe un sir ce ne duce si la concluzia: omul e muritor si cind moare putrezeste pentru totdeauna. Iar eu prefer, fie si de n-o fi adevarat, sa cred ca exista o viata postuma, iar omul, dupa moarte, ajunge in imparatia cerului, daca nu cumva faptele sale ii atrag o judecata grea. Si cum sa nu cred asta mai degraba, cind Iisus a venit si-a sfarimat portile iadului si iad nu mai exista? Caci prin moartea sa pe cruce, providenta divina ne-a daruit iertarea de pacate. Si cind a facut Dumnezeu asta? Caci, sa ne amintim, vreme lunga i-a admonestat pe oameni si i-a pedepsit aspru. A facut-o atunci cind si-a dat seama ca prin ei insisi, oamenii nu sint vrednici sa se mintuiasca si ca vor totul de-a gata. Si ne-a dat aceasta imensa indulgenta si dragoste de Tata in schimbul unei simple spovediri si impartasanii facute prin puterea cu care e daruit preotul. Asa, probabil, isi pune Dumnezeu providenta si in artisti, fara ca noi s-o banuim si cu greu abia dindu-ne seama de asta.

Dan PERSA