New York, la mijlocul lunii decembrie 1822. De la fereastra casei sale, Clement Clarke Moore privește la puținii trecători care se aventurează să iasă pe stradă pe un ger care-ți îmbujora fața. Alene, cu mîinile la spate, făcu cîțiva pași prin încăpere. Privi cînd la focul vesel din cămin, cînd la motanul negru care torcea liniștit pe fotoliu. Venea Crăciunul și ar fi vrut să le ofere, nepoților săi, acum, de Sărbători, ceva deosebit. Nimic, însă, nu-i venea în minte.
„Ce ar putea fi!” își frămînta el mintea. Se întoarse la fereastră. Peste drum, biserica „Santa Klaus”, unul dintre numele anglo-saxone dat Sf.Nicolae, se înălța mîndră printre troienele de zăpadă. Își aminti că văzuse, desenat pe una din cărțile de acolo, chipul „Sf.Nicolae”, cu ochii prietenoși și o barbă albă ca neaua. Deodată se lumină la față. Țopăi de bucurie, făcîndu-l pe motan să fugă de la locul său. „Asta e. Gata, am găsit! Sf.Nicolae va aduce, de azi înainte, daruri copiilor cuminți de sărbători. El se va numi Moș Crăciun!”. Luă imediat o coală de hîrtie, pipăi vîrful penei de gîscă, îl înmuie în cerneală și se apucă de scris. Intitulă poemul „Vizita lui Sfîntul Nicolae”. Exact treizeci de catrene descria întîlnirea „Sf.Nicolae”, devenit Moș Crăciun, cu un copil, căruia îi face daruri înainte de Crăciun. „Moșul”, de data aceasta, era plin de voioșie, cam pîntecos, cu o barbă mare, albă ca zăpada. Ca să fie mai sfătos, Moore îi pune și o pipă cu tutun. Firește, din trusoul lui nu lipsește sacul cu tot felul de jucării. Lipsește, pentru prima dată, nuiaua pentru cei neascultători. Cînd să închidă poemul, își dă seama că nu prea mergea ca Moș Crăciun să fie însoțit de un măgar. Ce să pună în loc? Se bătu cu palma peste frunte: Moș Crăciun trebuie să vină dintr-o țară îndepărtată, acoperită cu zăpadă aproape tot timpul, doar cu o sanie și opt reni.
Clement Moore nu uită nici „sarea și piperul”: cadourile se dădeau noaptea și se așezau în ghete și șosete, la gura sobei. Bucuros, încheie poemul, recitîndu-l, apoi îl dădu publicității. Era „actul de naștere” al lui Moș Crăciun modern. Nici el, nici altcineva nu bănui, atunci, că aceasta va face o carieră pe care nimeni n-o va atinge vreodată. De-a lungul timpului, Moș Crăciun a beneficiat și de ajutorul unor mari scriitori, care i-au întărit imaginea și mărit popularitatea.
În 1842, Charles Dickens scrie un întreg volum cu povestiri de Crăciun, iar Hans Christian Andersen a publicat mai multe povestiri, între 1835-1872, avînd ca subiect simpaticul personaj. Moș Crăciun nu scapă nici atenției desenatorilor. Thomas Nast, un excelent desenator, îi va crea imaginea pe care o cunoaștem astăzi, grație unor vignete reproduse în presa vremii.
Imensa sa popularitate de pe continentul american a făcut ca Moș Crăciun să traverseze oceanul în Europa, unde a fost primit cum nu se poate mai bine. Nu a trebuit prea mult timp ca milioane de copii să-l îndrăgească, fiind așteptat cu nerăbdare în fiecare ajun de Crăciun.
Era tocmai ceea ce își doreau copiii. Așa cum scria Michel Coindor: „Ca și în America, Moș Crăciun a răspuns unei nevoi sociale. El a pus pe toată lumea de acord. Personaj compozit, a împrumutat de la toate folclorurile, așa încît fiecare și l-a revendicat pentru sine”.
La noi, Sf.Nicolae și Moș Crăciun au conviețuit mult timp împreună. Vărguța lui „Sf.Nicolae” mai prezintă pentru copiii obraznici o amenințare. După primul război mondial, figura lui Moș Crăciun devine din ce în ce mai populară. La ea contribuie în mod deosebit „Universul Copiilor și al Tineretului”. „Unchiul Niță și ai d-lor Marin I. Predescu (Arin Delacerna) și Ilie Algazi” cu „ilustrațiunile” făcute de pictorul Pascal.
Florina Obogeanu scrie, în 1933, o poezie intitulată „Moșul cu barba de vată”, dedicată lui Moș Crăciun: „Frunză verde, flori de nalbă, / Și-anul ăsta a venit / Moșul blînd cu barba albă, / Și cojoc întroienit. // A bătut încet la ușă / Cu toiagu-i de alun. / Frunză verde de brîndușe, / Eu știu că-i Moș Crăciun. // Frunze albe, flori de ger, / Pe la case cu copii / Moșul a venit din cer / Să aducă jucării. // Sus, pe bradul minunat, / Printre stele de betea, / Stă urseiul luminat, / Păpușoi de catifea. // Tren, otomobil, un cal, / Moșul blînd a scos din sac, / Și o vie pe un deal / Cu al ei frumos conac. // Firișor uscat de iarbă, / Tudorică zis-a tare: / – Te cunosc eu după barbă, / Moșule, ești tata mare… // Frunză verde portocale, / Sanda a sărit, de-odată: / – Nu, nu este tata mare! / Barba lui nu e de vată…”.
Iată povestea lui Moș Crăciun, culeasă și povestită de I.Dragoslav. Aflîndu-se la casa lui Crăciun, Maica Domnului îi spune acestuia: „Nu te teme, Crăciune, Dumnezeu sfîntul a vrut să trag la casa ta și să facă minunea asta, ca să-ți arate că s-a apropiat împărăția cerurilor. De azi înainte numele tău va fi pomenit în veac de veac de toate națiile pămîntului. Și ziua ta de azi să fie pomenită cu nașterea băietului meu. Da, pentru că ai tăiat mînile femeii tale, pe lîngă că ai albit, ai să mai capeți o osîndă: tu niciodată să nu mai mori și să nu fii acasă de ziua ta ci, de la cîntatul cocoșilor din sara zilei lui Ion Botezătorul, feciorul sfinților Zaharia și Lisaveta, să umbli ca gîndul din tîrg în tîrg, din sat în sat și din casă în casă, din palat în bordei, cu o traistă în spate plină cu vărzări, bocanețe, parale, lemne, strae, stele, luceferi, jucării, cărți de povești, pe care Crăciunoaia ți le-a pregătit în vreme de un an, și să le împarți la bogat și la sărac, unde te-i pricepe și să cînți cu steaua, nașterea băetului meu”.
Moș Crăciun a rezistat pînă în anii ’70, cînd a fost schimbat în „Moș Gerilă”. După Revoluție „Moșul” și-a recăpătat locul cuvenit. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns