„Moșul din vitrină”

Domnișoara Vasilica

Ninsese abundent în iarna aceea. Crăciunul trecuse vesel, ca o fulguire de poveste, iar acum, Anul Nou se anunța la fel de feeric. La prăvălia lui Nea Mitică, urătorii soseau și soseau fără încetare:

„Seara Sfîntului Vasile

Vă găsim boieri cu bine

Că de cîte ori venim

Tot la masă vă găsim

Cu paharul plin cu vin”

Și, apoi, cînd bicele pocneau mai tare și zurgălăii scoteau sunete mai puternice:

Cu cercei, cu viorei

Trageți roata măi flăcăi!

De cele mai multe ori, „flăcăii” erau doar niște copilași care după ce colindaseră pe la rude și vecini, veneau la simigeria de pe Strada Panselelor. Aceasta rămînea luminată pînă noaptea tîrziu și din cuptorul de pîine se scoteau, la intervale regulate de timp, alți și alți colăcei rumeni și pufoși.

Măi, măi, dar veniți mai ceva ca trenurile în gară! Observația nu era departe de realitate. De vreo cinci ani încoace, se crease obiceiul ca ultimul loc unde să se oprească „Plugușorul” să fie la Nea Mitică, iar regula se știa bine – fiecare urător urma să primească în mînuțele înroșite de ger cel puțin un covrigel fierbinte.

De unde pînă unde această deprindere? În cartier, Nea Mitică nu-i decît un om singuratec, trecut de cincizeci de ani, care-și schimbase profesia de căruțaș pe aceea de brutar. O dată pe an, în ajunul sărbătorii de Sfîntul Vasile devine însă gospodarul cel mai ospitalier, „părintele” copiilor cartierului. Le povestește fel de fel, glumește cu ei de parcă ar răsturna sacul tuturor așteptărilor de peste an cînd față de clienții săi maturi a trebuit să fie sobru și îndatoritor. Devenea, puțin, și el copil. Vioi și naiv. Oarecum visător și mai puțin convențional. Iar aceasta de cînd s-a mutat aici, la nr.118, unde a locuit domnișoara Vasilica. Ce mult a dorit în tinerețe să fie în preajma ei! Dar n-a fost să fie. Într-un timp și-a dat seama că o iubește. Nu trebuia să știe nimeni. El era prea neînsemnat, prea umil. Un căruțaș infirm, șchiop, pe cînd ea era o funcționară. Dactilografă la Societatea Franco-Română. Totdeauna curat îmbrăcată, cu bereta pusă ștrengărește pe-o ureche, înaltă, zveltă. Ce era în sufletul lui? O singură dată îndrăznise să-i vorbească. Într-o zi de Sfîntul Vasile, ziua ei onomastică. Îi dăruise o iconiță pictată de mîna lui. Acum ea nu mai este. După moartea ei, un nepot cutezase să construiască „la față” (căci curtea era imensă), o cîrciumă. Vara, scotea mesele pînă în stradă. Într-o sală mare erau mesele de joc. În mijloc trona o masă de biliard căptușită cu postav verde. Se adunau toți pierde-vară ai cartierului. Cartofori și bețivani. Se încingeau și bătăi nu numai jocuri pasionate. Și, ca un făcut, afacerea mergea din ce în ce mai prost. În cîțiva ani, negustorul de ocazie a pierdut tot. Și bani, și nevastă. Copilul i-a plecat și el în lume. Disperat, a vîndut. Agoniseala de-o viață. Atunci a apărut Mitică. Strînsese ceva bănișori, a mai împrumutat alții, a încropit prețul cerut și a devenit proprietar pe casa și locul unde trăise cîndva iubita lui.

– Bine, bine, m-ar întreba prietenul meu, dar nu mi-ai spus cine știe ce tocmai despre eroina noastră?

– Ai răbdare. E o poveste ceva mai lungă. Și tristă. Desprinsă parcă din altă lume și din alte vremi. Cred că spiritul domnișoarei Viorica n-a părăsit locurile. Ea a voit să dispară cîrciuma.

Am cunoscut-o cînd era orfană de tată. În locuința construită cu posibilitățile modeste ale unui hamal în port, trăiau trei femei: mama și două fiice. Cea mai tînără era Vasilica. Avea ceva școală față de sora ei Dumitra, o croitoreasă oarecare. Ca să dactilografieze învățase singură. Mai întîi fără leafă. Făcînd pe curierul. Fusese angajată, apoi, la serviciul de aprovizionare. A rămas acolo pînă la pensie. Între timp, i-a murit mama, i-a murit sora. Trăia singură cuc. Poarta rămînea în permanență încuiată. În casă nu intra nimeni. N-avea aparat de radio. Nu citea ziarul. Creștea niște păsări. O mîță i se încurca din cînd în cînd printre picioare… Drumurile ei duceau la biserică. Nu era duminică, nu era sărbătoare în calendar cînd să nu fie prezentă la slujbă. De fapt, deprinsese aceasta din copilărie. Poate și ei îi spusese bunică-sa cum îmi spusese mie ținîndu-mă strîns de mînă: „Repetă în gînd după preot. Urmărește atentă liturghia și nu te mai uita atît împrejur să vezi care cum e îmbrăcat”. Acasă, avea un perete plin de icoane și candela rămînea aprinsă zi și noapte ca-ntr-un sanctuar. Aici se revărsa iubirea ei toată. Dacă citea ceva, citea tot cărți de rugăciuni. Se refugiase, cu alte cuvinte, într-o lume a ei strictă, severă, fără abateri. Așa că, oricît ar fi fost de cumsecade în tinerețea lui, ca și acum, Mitică bătea la porți ferecate. Iubirea lui fără speranță avea o explicație. O va afla într-o primăvară cînd a venit la el Tușilica, vecina de vizavi.

– Vezi copacii ăștia? Aici au fost din totdeauna. Nucul, merii, vișinii și prunul. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată straturi de legume, de zarzavaturi. Numai pomi.

– Dar, spune-mi mătușă, cum a fost copilăria domnișoarei Vasilica?

Tușilica – adică tușa, mătușa plus un diminutiv (numele adevărat îl uitaseră toți) își așeză pe cap barișul pregătindu-se de poveste:

– Am să-ți spun despre taică-su. A fost și el, acolea, un ins oarecare. Cînd venea beat, păzea! Înjura, își bătea nevasta, bătea fetele… Vasilica, cel puțin, îi luase frica. Se ascundea în magazie între două stive de lemne unde n-o mai putea ajunge cu biciul. Ca pe cai le bătea. Sau cum zicem noi, ca pe hoții de cai.

Incredibil, Mitică afla abia acum, după ani și ani, de unde pornea repulsia Vasilicăi pentru bărbați. Nu puteau fi decît ca tatăl ei – nebuni la beție, violenți, pentru care nevasta figura în viața lor ca o slugă fără simbrie. Cînd era mică, pentru că nu i-a adus, odată, destul de repede papucii, i-a tras o palmă de i-a spart timpanul. Toată viața n-a mai auzit cu urechea stîngă. „De aia cînd stăteai de vorbă cu ea, se uita țintă în ochii tăi și la buzele tale. Să nu-i scape ceva, să nu înțeleagă greșit și să afle lumea că e surdă!” Mîndria părea să facă parte din firea ei. Nu mai suporta umilința. Și, mai era ceva. Nu se măritase, nu avusese copii, dar iubea copiii. O dată pe an, în ajunul Anului Nou, poarta ogrăzii rămînea deschisă. Veneau copiii cu uratul. Și toți, mari și mici, primeau, nu bani, că nu avea de unde, era săracă, ci covrigi, nuci, sau o felioară de halviță. Tot cu nucă. Tiii, că bună mai era!

De obiceiul acesta știa Mitică. De aceea împărțea colăcei calzi și se bucura văzînd că vin copiii la el. Era, la urma urmei, modul de a-și exprima dragostea lui postumă pentru domnișoara Vasilica. Anul ăsta făcuse chiar ceva mai mult. Împodobise vitrina cu un Moș Crăciun hîtru care făcea cu ochiul unei tinere. Ea îi oferea un colăcel și rîdea. Rîdea și-l privea drept în ochi, rîdea cum n-o făcuse niciodată cît trăise domnișoara Vasilica. (Măndica MARDARE)