• la Vivariu am intrat ca prin varză • după ce am văzut singuri aproape toată clădirea, am dat peste două angajate care coceau vinete • personalul de la Observator abia a schimbat cîteva cuvinte cu noi • strănii, dacă vin să viziteze, nu pot înțelege mai nimic, fiindcă în cele mai multe muzee nu există nici explicații în limbi străine, nici pliante • există însă și excepții care spală rușinea celorlalți muzeografi băcăuani
Luna august e luna italienilor. Ca și alte județe, și Bacăul este vizitat de o mulțime de persoane de diverse naționalități, însă italienii, din anumite motive, se înghesuie mai mult. Toți cei veniți de peste hotare vor să vadă, cum e și firesc, atracțiile orașului. Cum instituțiile de cultură, și așa puține și cu o ofertă săracă, cam lîncezesc vara, am încercat și noi să aflăm ce poate vedea un străin în Bacău. Cum Casa Memorială „Nicu Enea” a fost închisă, iar Casa „Bacovia” este arhicunoscută, ne-am trecut pe listă doar muzeele și Observatorul astronomic. Surprizele neplăcute au apărut la tot pasul.
Nu sînt singur. Mi-am mai luat cu mine niște prieteni și, de comun acord, am stabilit să spunem că sîntem străini. Ca să facem o și mai bună impresie, am luat cu noi și niște prietene, românce, care, chipurile, ne prezentau orașul.
La Vivariu se coceau vinete
Prima oprire a fost la Vivariu. La intrare este trecut prețul biletului, despre care aveam să aflu mai tîrziu că este același la toate muzeele, fiind stabilit de Consiliul Județean, și anume 15.000 lei pentru adulți și 8.000 de lei pentru elevi, studenți și soldați în termen. Intru în clădire. Constat că nu e nimeni împrejur să mă taxeze. Mă îndrept spre zona birourilor, însă nici aici nu dau de vreun angajat. Cineva din grup are timp berechet să remarce întrerupătoarele și mobilierul care au o vîrstă consierabilă. Respectivul chiar glumește, afirmînd că „și așa tot ce găsești aici e de pe vremea răposatului, sigur nu mai poate fi folosit, așa că nu au de ce să se teamă. Nu s-ar chinui nimeni să fure nimic!”
Sfios, vizitez aproape jumătate din clădire. Abia tîrziu dau de două doamne. Se aflau lîngă sala unde sînt porumbeii. Înăuntru, duduile robotesc pe lîngă un aragaz. Imediat remarc că respectivele coceau vinete. Le salut și le informez că vreau să vizitez Vivariul. Mă trimit la cineva, achit biletul, și-apoi îmi văd de treabă. Între timp, prietenii mei văzuseră tot ce era de văzut, așa că părăsiseră incinta. Atunci îmi spun că, dacă eram ceva mai precaut, puteam să trec prin Vivariu fără ca măcar să fiu remarcat de cineva.
Și totuși nu plec. Sub acoperirea cetățeniei străine caut pe etichetele din dreptul exponatelor o explicație în oarece limbă străină. Nu numai că nu o găsesc, dar descopăr și exponate care nu prezintă deloc explicații, fie ele și în limba română. Mă gîndesc să le rog pe doamnele ocupate cu vinetele să mă lămurească referitor la ceea ce văd. Fascinat de frumusețea exponatelor, nicidecum de amabilitatea personalului, renunț la idee și părăsesc clădirea.
La Muzeul de Științe e altă lume
În stradă, mă amuz copios cu prietenii de cele întîmplate. Incitat de lipsa totală de interes a celor de la Vivariu, mă hotărăsc să merg la Muzeul de Științe ale Naturii. Renunț la amici și intru singur. Aici, situația e cu totul alta. Încă de la intrare, muzeograful dă dovadă de o amabilitate desăvîrșită și chiar dacă acesta este dator să însoțească grupurile organizate, însumînd peste zece oameni, nu se dă în lături să facă acest lucru și pentru doar cinci vizitatori.
Remarc că nici aici nu există sub exponate explicații într-o limbă de circulație internațională. În schimb, personalul cunoaște atît limba engleză, cît și cea franceză, descurcîndu-se cu succes. Nu există broșuri de nici unele, dar mi se spune că se vor tipări și că vor fi atît în română, cît și în engleză.
Cum mai fusesem în acest muzeu, mă îndrept către un furnicar, care în anii din urmă era plin de insecte. Acum, însă, surpriză. Deși este un muzeu de științe ale naturii, furnicile lipsesc. Persoana care mă însoțește îmi explică că, datorită ploilor din ultimul timp, omul care se ocupa de aducerea furnicilor nu și-a mai putut face treaba. Le dau nota 9,90 în gînd, le zîmbesc muzeografilor și ies.
Personal plictisit
Următoarea țintă: Observatorul astronomic. Mă întîlnesc din nou cu prietenii și intrăm. Prima vedere, prima impresie: personalul e cam plictisit. Trei angajați, în două camere diferite, lecturează niște lucrări. Văd că nu dau semne să se ridice, așa că mă prezint. Surpriză: nici după ce află că vorbesc cu un jurnalist nu devin mai cooperante. Mă asigură însă că dacă le vine vreun turist străin se pot descurca în limba lui Shakespeare. „Buna dispoziție” a salariaților mă „îndeamnă” să vizitez, așa că părăsesc rapid Observatorul.
În sfîrșit, pliante în franceză
Prietenii mei n-au mai rezistat și au cedat tentației de a servi un suc la terasă. Așa că în Muzeul de Artă intru singur. Chiar înainte să trec pragul clădirii însă, unul dintre muzeografi mă întreabă dacă vreau să vizitez ceva. Mă surprinde cît de dornică este femeia să-mi dea explicații despre instituție. Nici aici nu există etichete într-o limbă de circulație internațională și nici broșuri, dar, la fel ca și la Muzeul de Științe ale Naturii, mi se spune că vor fi tipărite, ba mai mult, după epuizarea stocului de bilete, cele noi vor fi tipărite cu diverse imagini specifice unui muzeu de artă. Le explic celor de la muzeu că vreau să vin cu niște prieteni străini și mă asigură că nu vor pleca dezamăgiți.
De la Muzeul de Artă drumul purcede spre o instituție din cadrul aceluiași complex, și anume Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu”, aflat într-o clădire nouă, cu o arhitectură deosebită, ce uimește prin curățenie. Și aici, personalul este destul de amabil și, oricît de stresant mă prefac, nu reușesc să scot din pepeni pe nimeni. Constat că în dreptul exponatelor există și o etichetă în limba franceză, iar la intrare pot cu ușurință să îmi procur o broșură în franceză. Doamna de la intrare îmi explică bucuroasă tot ce o întreb și mă invită să revin la muzeu ori de cîte ori voi dori.
Directorul amabil, subordonații nepăsători
Deși am văzut cam cum stau lucrurile pe la muzee, nu-mi iese din minte pățania de la Vivariu. Într-o clipă, îmi vine ideea să revin aici, de data asta ca ziarist. Așa că mă reîntorc la prima instituție vizitată. Aveam însă să trăiesc aceleași momente penibile. Intru în Vivariu și iarăși nu-i nimeni la intrare. Fac cîțiva pași și, la un moment dat, într-o încăpere dau peste aceleași angajate. Scot legitimația de ziarist, spun ce mă interesează, dar constat aceeași indiferență a personalului. Nici măcar nu m-au recunoscut că sînt aceeași persoană, care, în urmă cu doar cîteva ore, venisem să întreb același lucru. Mă întîlnesc însă cu directorul adjunct, profesorul Lupu Valentin. Acesta se dovedește foarte amabil și, deși se grăbește să plece, îmi oferă cartea de vizită, urmînd să stabilim o întîlnire ulterioară. Are totuși și un of pe cei de la presă, despre care spune că de cele mai multe ori sînt superficiali în documentare și scriu numai de rău. Adică el le spune tot ce trebuie despre Vivariu, dar în presă apar tot felul de „enormități științifice”. (Cătălin STĂNOIU)
Lasă un răspuns