O viață de o singură zi
Vasile PRUTEANU
În viața lumii există, întotdeauna, un echilibru între bine și rău, între durere și speranță. Mă gîndesc la acele speranțe trezite în țara noastră după prăbușirea de acum 13 ani a unui regim odios, complet dement, ostentativ și isteric. Haosul fantastic de atunci avea ceva incredibil, monstruos, demențial, cum n-ai fi crezut că este cu putință. Beția miliardelor ce a urmat (această mizerie bombastică), va lua într-o bună zi sfîrșit și pe mutra schimonosită a vieții noastre publice și economice va reveni o expresie de cumințenie. Pare, de pe acum, să mijească o epocă de convalescență sufletească, de străduințe cultrurale mature, cu perspective sănătoase de adaptare voluntară a sentimentelor și gîndirii noastre la cele ale lumii normale. Primele semne de normalitate le dau artele. Cînd încep a le miji mugurii e semn sigur că primăvara spiritului va veni curînd. Au început a se arăta mișcări remarcabile în arta plastică, în cea literară și mai ales în cea muzicală. Niciodată în existența ei de peste 50 de ani, Filarmonica din Bacău, de exemplu, n-a cunoscut o activitate mai înfloritoare ca în actuala stagiune simfonică. Numai marile orchestre din cele mai renumite centre culturale europene își pot permite să prezinte cîte 2-3 concerte pe săptămîna, efort care Filarmonicii „Mihail Jora” îi este acum la îndemînă. Meritul îi aparține direcției instituției, secretariatului muzical și (în măsură covîrșitoare) artiștilor ce îi aparțin. De la camerala „Tescana” la „Trio Syrinx”, de la grupul „Orpheus” la „Ars Cantus” sau „Fagotissimo” și pînă la tot ansamblul orchestral, artiștii de aici s-au afirmat în plan național și internațional, au obținut premii, distincții și succese atît de răsunătoare încît, în alte țări, ei s-ar bucura de faimă și respect. Se vor bucura, sînt sigur, și la noi. Numai în ultimele 10 zile au fost prezente pe podiumul de concert pianistele Mihaela Spiridon și Ozana Kalmuski-Zarea (cu piese la patru mîini), violoncelista Aurelia Stan acompaniată la pian tot de Mihaeala Spiridon, apoi Mihai Timofti, Costică Mărcuț, Pavel Ionescu și George Hariton, constituiți în cvartetul „Fagotissimo”, la care se adaugă concertele orchestrei mari, avînd ca soliști și dirijori muzicieni din Austria, Singapore și Japonia. Pe un repertoriu destul de întins s-au brodat numeroase bijuterii sonore, înfățișate cu un inimitabil rafinament. Au fost aduse în atenția publicului numeroși compozitori (corifei ai muzicii sau mai puțin cunoscuți) a căror muzică confirmă calitățile ei fascinatorii.
O compoziție muzicală este un discurs care se ține cu sunete în loc de cuvinte. Motivul unei simfonii sau unui concert instrumental este propoziția pe care autorul dorește să o dovedească sau, mai bine zis, să o facă simțită. După ce și-a propus subiectul, compozitorul îl dezvoltă, își prezintă dovezile, repetă ceea ce vrea să demonstreze, aduce noi dovezi, noi argumente și, în sfîrșit, conchide.
Uvertura la opera „Fidelio” de Beethoven, ca și „Concertul în la minor” de Schumann (interpretate joi seara de Filarmonica băcăuană) alcătuiesc – ca și cuvîntările lui Cicero – un vast arsenal sonor în care se regăsesc întrunite toate resursele artei muzicale. Dirijorul Ovidiu Bălan a avut forța de a reda cuprinderea vastă de pasiune omenească și știința de a organiza adevăratul relief dramatic, adevăratul ritm, autentica reconstituire a uverturii „Fidelio”. A urmat, apoi, concertul lui Schumann, una dintre cele mai inspirate lucrări romantice pătrunsă de adînca poezie, de cele mai delicate mărturisiri de simțămînt, așternute în pagini impregnate de sensibilitate și încredințate unor forme instrumentale de întinsă expresivitate. La pian Tomoko Shiromoto (Japonia) a probat că are darul de a plasticiza delicate sonorități, a găsi accente și inflexiuni spontane, cu toate că în unele pasaje a propus „inovații” nu îndeajuns acordate cu spiritul lui Schumann.
Cu totul neobișnuit, partea a II-a a concertului a fost dirijată de japonezul Yoshinori Nakajima cu un program exclusiv Mozart, cuprinzînd uvertura „Don Giovanni” și Simfonia nr.40. Japonezul a știut să dea viață armonică și arhitectonică proprii celor două admirabile lucrări, pendulînd cu eleganță între spumoasele pasaje de debordantă veselie și elementele de profund tragism. La finalul acestei minunate seri muzicale am rămas cu regretul că totul s-a sfîrșit atît de repede, că viața unui concert durează doar o singură zi, urmînd ca memoria noastră afectivă să rețină încîntarile larg dăruitoare ale unor muzici ce ating cerul și par compuse prin grația divină.
Lasă un răspuns