Vasile PRUTEANU
Duminică s-a pus punct final și stagiunii simfonice, așteptîndu-ne o lungă vară în care bucuriile spiritului vor fi mai rare. Fără muzică de mare altitudine și fără spectacole de teatru vom fi mai puțin ispitiți să „rupem gura” televizorului, cu emisiunile lui de o imensă stupiditate, derulate între manele, hituri fabricate pe bani mulți și show-uri de un gust mai mult decît îndoielnic. Chiar și aparițiile grupurilor umoristice de tipul „Divertis” sau „Vacanța Mare” au început să ne plictisească prin repetarea, pînă la saturație, a acelorași teme vizînd prostia și incultura. Pînă la 5 – 6 – 7 septembrie vom duce dorul marilor concerte ale Filarmonicii „Mihail Jora”, care a încheiat cu strălucire o stagiune artistică extrem de bogată. În acele zile, la Tescani, se va derula Festivalul „Enescu – orfeul moldav” cu serile lui senine, agrementate de o muzică expresivă în armonii nobile și maiestuoase.
Concertul pregătit de maestrul Ovidiu Bălan înainte de vacanța de vară s-a dorit a fi unul estival, înțelegîndu-se prin aceasta un program ușor, spumos, accesibil chiar și urechilor mai puțin obișnuite cu marile valori. N-a fost să fie așa. Repertoriul (conținînd două concerte de pian de W. A. Mozart și unul de S. Prokofiev), s-a dovedit îmbelșugat în muzică de cea mai înaltă valoare, redată de trei pianiști înzestrați cu talent și o gîndire profundă privind opera pusă în pagină. Însăși apariția pianistei americane Sarah Chan a fost un spectacol în sine. Cu figura ei de asiatică, îmbrăcată într-o rochie roșie tipic spaniolă, cu un temperament debordant și o mare expresivitate corporală a cucerit publicul, provocîndu-i o bună dispoziție prin grația specifică personalității ei. Și-a ales inspirat și cel mai cunoscut și mai cîntat concert al lui Mozart – cel în Do major nr. 25 – căruia i-a subliniat cu rafinament noblețea și gingășia conținute într-o lume sonoră, luminoasă și tandră. A mai greșit ea uneori măsura, însă maestrul Ovidiu Bălan a condus imperturbabil, obligînd-o să revină imediat și să dea substanță unei muzici cu adevărat siderale. Atacurile de ritmică impetuoasă din prima parte – Allegro Maestoso – îi porneau din năvala simțămintelor, în schimb încîntarea senină o răspîndea acolo unde altceva nu trebuia căutat, oferind rare clipe de farmec și încîntare auditivă, mai ales în Andantele și Alegretto din ultimele două secțiuni.
Un joc incisiv și clar conturat, un mecanism degajat caracterizează meșteșugul de pianist al italianului Emilio Aversano. El a redat cu o imensă sensibilitate „Concertul nr.23 în La major” al lui Mozart, cuprinzînd o muzică de adînc contrast sonor, cu o primă parte plină de prospețime și candoare și cu o alta de un dramatism rar întîlnit în alte partituri ale compozitorului. Pianistul a abordat Adagio-ul cu o anemie de sunet aproape nefirească, gradînd abil sonoritățile spre o melodică de o duioșie aparte, reținută de auz mult timp după ce acordurile mozartiene s-au stins. S-au derulat două dintre cele mai celebre concerte pentru pian ale lui Mozart, din 27 cîte a compus. A-l considera pe unul superior celorlalte poate fi o chestiune de preferință personală, de gust individual. Nu însă rezultatul unei analize și judecăți obiective. Fiecare dintre ele crează un univers aparte, de intensă trăire a muzicii, de geniu constructiv, cu atîta omenesc și măreție, încît a găsi pe unul mai de lăudat decît altul ar însemna a face două nedreptăți deodată. Cei doi pianiști – admirabil însoțiți de aparatul orchestral – au străbătut două lumi de gînd uman, înălțat spre idealuri ce nu admit limitări.
În contrast cu muzica mozartiană, impulsivitățile peremptuorii ale lui Prokofiev, imperioasele lui izbucniri au conturat o altă dimensiune a unei lumi în continuă evoluție, cu căutările ei febrile și cu spiritul ei novator. Atașat programului mozartian, „Concertul nr.1 în Si bemol major” de Prokofiev pare șocant atît prin construcție (cu o singură parte, Allegro brioso), cît și prin inovațiile melodice și noutățile lui armonice. Bravura de atac a tînărului pianist Cristian Niculescu, avîntul concertant (care nu este la artist doar o simplă intermitență), forța și cadențele înțesate de dificultăți pe care le-a biruit cu energie și nerv au asigurat muzicii interpretate o punere în valoare de cea mai aleasă substanță.
Un public oarecum colocvial a însoțit pe cei trei artiști, precum și orchestra cu valențele ei acompaniatoare de excepție, cu prelungi aplauze și cu urări de cît mai grabnică revenire pe podium. A fost o despărțire temporară de adîncă emoție, numeroase voci adresîndu-i calde mulțumiri maestrului Ovidiu Bălan pentru o stagiune artistică atît de plină de satisfacții și atît de densă în muzică de mare valoare și calitate.
Lasă un răspuns