* precizări istorico – literare
Odată cu transformările survenite în mult-întîrziata și prelungita perioadă a tranziției s-au produs multiple schimbări și în vocabularul folosit de români la începutul mileniului al III-lea. Neologismele sînt la modă, provincialismele se utilizează uneori cu malițioazitate pentru a demonstra că sîntem mai români decît românii, iar arhaismele sînt aproape pe cale de dispariție. Acestea din urmă, atunci cînd sînt folosite, capătă, cîteodată, conotații nefirești. Colegul meu stăruitor în cercetare, prof. dr. Ioan Murariu, s-a străduit și a realizat în bună măsură întocmirea unui „Dicționar de arhaisme și termeni istorici” (Editura „Plumb” Bacău, 2000) cu ediții îmbunătățite, dar cuvîntul „baron” nu l-am găsit, nici ca arhaism, nici ca termen istoric. Poate să fie o scăpare inerentă cercetării. Am cercetat, apoi, Dicționarul Enciclopedic, (vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993) unde, la pag. 180, noțiunea de „baron” are următoarea expl;icație: „Titlu nobiliar în ierarhia feudală din apusul și centrul Europei, superior cavalerului și inferior vicecontelui”. Explicația e cît se poate de corectă; termenul de „baron” fiind atribuit unor oameni cu o proveniență genealogică nobilă, cît și cu o poziție intelectuală deosebită. Și atunci, ne întrebăm: unii politicieni de azi – senatori, deputați, primari, președinți de consilii județene, precum Gabriel Bivolaru, Constantin Bebe Ivanovici, Nicolae Mischie, Corneliu Iacobov, Marian Oprișan, Marian Vanghelie etc. etc. – proveniți în funcțiile lor, în pozițiile pe care le dețin, pe căi oculte, mai mult sau mai puțin ortodoxe, merită epitetul nobiliar de „baron”? Pînă și un ziar de prestigiu – „Adevărul” – titrează într-un recent editorial cu un titlu incitant: „Baronul, piatra de temelie a PSD”
Acești presupuși „baroni” or fi fiind ei „piatra de temelie”, dar de ce-i numim impropriu cu acest termen? Aceștia au fața lăuntrică și exterioară, sîngele și intelectul baronesei Emma Nicholson? Nici pe departe!
Dar limba română este extrem de bogată și flexibilă. Scriitorul Nicolae Filimon (1819 – 1865), unul dintre creatorii romanului românesc, în capodopera sa „Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă”, îi stigmatizează pe îmbogățiții secolului XIX pe căi ilicite, respectiv arendașul român și cel străin, pe care l-a denumit în mod plastic cu termenul de „ciocoi”. Același dicționar citat mai sus definește noțiunea de „ciocoi” pentru perioada istorică respectivă, celor ce se îndeletniceau cu strîngerea birurilor (taxe, impozite) atribuit de către țărani arendașilor, vătafilor și unora dintre boierii îmbogățiți pe căi oculte și prin mijloace necinstite.
Așadar, nu s-ar potrivi mai bine atribuirea denumirilor de „ciocoi” acestor categorii de oameni, decît cea de „baroni”? Eu cred că da. Și ar fi o expresie românească, nu un neologism împrumutat impropriu în vocabularul limbii române. Fiind denumiți „ciocoi” ar fi un factor de jenă și descurajare, încriminîndu-se faptele lor antisociale. Pe cînd noțiunea de „baron” îi flatează și infatuează, „stimulîndu-i” în săvîrșirea faptelor lor reprobabile.
Să încercăm să exprimăm realitățile conform sensului lor semantic, contribuind și pe această cale la intrarea în normalitate. (prof. dr. Jean Ciută)
Lasă un răspuns