„Natalis solis invicti”

* Nașterea soarelui neînvins

Lumea veche creștină a avut și ea o Lege, nu a fost haotică. Legea i-a fost dată lui Moise pe muntele Sinai în mijlocul flăcărilor și al fumului, în sunet de trompetă, printre tunete și fulgere. Nu așa a apărut Legea Nouă: nu în deșert, nu pe munte, nu în întuneric și în fum, nu sub biciul furtunii, ci la mijirea zorilor, „în lăuntrul unei case, toți șezînd laolaltă și odihnindu-se într-o adîncă liniște” (Ioan). Aceasta-i fruntea credinței și propăvăduirii lui Hristos, acesta este momentul schimbării la față a întregii lumi, punctul de răscruce al speciei umane, revoluția cea mare, învierea de-a doua a umanității, anul ei zero, noul început: NAȘTEREA LUI IISUS HRISTOS. Odată cu aceasta, istoria lumii s-a împărțit în două. A venit pe pămînt „lumina lumii”. Vestea cea minunată – anunțată de prooroci – nu mai este făgăduință, ci împlinire, început nou, faptă. Unde ia ființă și trup omenesc Fiul lui Dumnezeu? în Galileea neamurilor, ținutul care-și trage numele de la cuvîntul ebraic „galil”, însemnînd aglomerație, împestrițare, babilonie. Ce vrea să vestească aceasta? Că Hristos a venit pentru toți oamenii fără excepție, pentru toate neamurile și pentru toată suflarea omenească. El va aduce cu sine Legea cea Nouă, care se descoperă „la mijirea zorilor”. Stilistica ei evită radicalitatea solară a amiezii sau rafinamentul umbrelor furișate ale serii. Legea Nouă e aurorală, de o deplinătate fragedă, de o puritate ca de rouă, ferită de exaltări febrile și de contraste. Venirea și întruparea în OM a Domnului se face „înlăuntrul unei case în timp ce lumea era în pace” (Matei). Casa înseamnă ordine simplă, funcțională, teritoriul exact delimitat. Așadar, Dumnezeu nu se exprimă ca un exces al nemărginirii, ci ca asumare paradoxală a unei limite – casa. Toată teologia întrupării pornește de aici, de la coborîrea Atotștiutorului înlăuntrul unei case, în prezența celor ce „șed laolaltă”.
Așadar, Legea Nouă e darul binemeritat de duhul comunitar, de cordialitatea ființei omenești. Credința nu se manifestă în vorbe bombastice, ci e vocația conviețuirii, a consimțirii și a compătimirii. în sfîrșit, Legea Nouă, „lumina lumii” se oferă celor ce o așteaptă „odihnindu-se într-o adîncă liniște”. Nu îndîrjiților, nu fanaticilor, nu celor crispați de ambiții politice nemăsurate, nu agitaților după averi nemuncite, nu înșelătorilor și asupritorilor.
Iisus Hristos s-a întrupat în OM pentru toți necăjiții lumii, a venit să mîntuiască păcatele noastre, să dea viață veșnică tuturor celor ce cred în El, să restaureze omul după păcatul Adamic al neascultării. Credința pare a ne lipsi astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de comunism. Nimic din felul nostru de a fi nu seamănă cu portretul sfînt al lui Hristos. Foarte mulți dintre noi pretind că sînt creștini, credincioși, dar la modă e creștinul zgomotos, suficient, fanfaron, cînd agresiv, cînd cu o smerenie alunecoasă ca pelteaua, cînd inchizitorial ca o cometă amenințătoare. în politică se agită „creștinul” de o platitudine obositoare, cel de „for public”, militantul de piață retoric, trompetist, flașnetar și isteric. Puțini mai ascultă și mai înțeleg cuvîntul lui Dumnezeu știut fiind că Hristos a folosit cuvîntul. El este CUVÂNTUL, CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA.
Dacă în Vechea Lege (Vechiul Testament) Dumnezeu vorbea sufletului proorocilor, în Noua Lege Hristos – Cuvîntul s-a făcut trup, s-a arătat direct și a intrat în dialog față la față cu oamenii. Aceasta este marea deosebire dintre revelația din Vechiul Testament și cea din Noul Testament. Prin Hristos gura omenească a devenit gura lui Dumnezeu – Cuvîntul. El a venit, s-a făcut OM, a vorbit ca un om, fără ca El să înceteze a fi Dumnezeu.
Coborît în lume la început de solstițiu de iarnă, cînd soarele începe a lumina din ce în ce mai mult, risipind întunericul și aducînd lumina, nașterea lui Iisus Hristos a fost numită de latini „Natalis solis invicti”, iar textele evanghelice ni-l înfățișează ca „lumină mare”, ca „lumina care a răsărit”.
Așadar, aurora s-a făcut dimineață, iar dimineața s-a făcut amiază însutit roditoare. Iisus – Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul, Izbăvitorul și âmpăratul nostru atotiubitor de oameni este în cel mai înalt grad totuna cu lumina. El este cel care a biruit întreita forța negativă: întunericul, moartea și iadul – tustrele înfățișări ale beznei, ale ne-luminii, ale informului. Nu în zadar a scris Ioan, ucenicul mult iubit: „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (1-4). Domnul sufletelor noastre a fost, este și va rămîne veșnic prietenul statornic și de nădejde, sprijinul ferm pe valurile agitatei noastre vieți. Dacă vom crede neabătut în El îl putem oricînd chema în ajutor, ne ruga, ne încredința Lui. Crezînd în el din toată ființa, ne vom simți răspunzători pentru ceea ce facem, ori nu facem. Vom simți că nu-l putem trăda și batjocori prin faptele noastre și prin gîndurile fără de rușine. Cînd frigul, întunericul și răul din ființa noastră ne vor asedia, cînd deznădejdea și durerea ne vor copleși, în Hristos vom găsi mîngîierea, de la El se va afla ajutorul, El este nădejdea, pentru că resorturile noastre lăuntrice nu pot fi înfrînte cînd ne este aproape, dezastrele inimii nu ne pot devasta sufletul cînd acesta este întru Hristos.
Apropierea sfintei sărbători a nașterii Domnului să ne găsească în pace și bucurie, cu sufletele limpezi, într-o lume ce tinde și vrea să se limpezească.

Vasile PRUTEANUnseam

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!