Defectiunea din România, unde cetatenii au incercat sa schimbe presedintele prea jucator, a determinat jucatorii din umbra sa iasa putin la lumina.
Asa am observat presiunile incredibile ale Germaniei pentru ca Basescu sa ramina presedinte; am observat jocul diplomatiei americane care si-a incordat muschii in aceeasi directie si am mai vazut si mutarile de sah ale Rusiei care, datorita declaratiilor lui Basescu, il doreste pe acesta presedinte pentru ca poate demonstra existenta unui cap de pod antirusesc la Narea Neagra si-si poate apropia fostele republici sovietice.
In fata unei astfel de agresiuni externe, care se diferentiaza de cele din anul 1940 doar prin prisma faptului ca nu au fost implicate trupe, raspunsul unui popor normal ar fi apelul la nationalism. La acel nationalism care te face sa uiti de disputele politice interne, sa lasi la o parte maruntele certuri doctrinare si sa iti dai mina cu vecinii pentru a face fata atacului extern.
Nationalism, poate. Dar cu cine? Sentimentul national a fost atrofiat in doua decenii de agresiune continua in care ni s-a inoculat ideea ca tot ce e românesc este naspa, ca nationalismul este o eroare a istoriei si ca cine este patriot ori e prost ori nebun cu acte.
Secole de-a rindul, sentimentul national a fost pastrat de Biserica; or, astazi, Biserica isi are propria agenda, pe care primeaza interesul economic. Politicienii sint penibili si, in general, bine controlati din exterior, Armata e ca si inexistenta iar dascalimea, care ar fi putut forma sentimentul patriotic in copii, este batjocorita si pusa la index.
Asadar, nationalism, dar cu cine?
Lasă un răspuns