Natură vie în alb și mult… negru

Am fost, zilele trecute, la Piatra – orașul meu natal. Cu treburi. Am plecat de la autogară, cu un microbuz, pînă la Buhuși, iar de acolo, tot cu o astfel de mașină, la Piatra. M-am întors cu trenul personal de ora 14,00. La ducere, a fost înghesuială. în ambele mașini. Lume multă, mai ales femei și copii. Chiar lîngă mine, două bătrîne, care au coborît la Costișa, au vorbit tot timpul, așa, ca să le audă toată lumea, despre emisiunile preferate la televizor, despre vecinul uneia, care s-a sinucis, despre prețul grîului și despre multe altele. La urma-urmei, ce ar fi putut discuta două femei în autobuz…? Doar nu mă așteptam să discute despre Divina Comedie! Numai că vocile lor puternice și ascuțite m-au cam enervat. Deși am avut destule motive să-mi bucur ochii și gîndurile. Da, se construiesc multe case, cochete, spațioase, iar grădinile sînt pline cu flori de toate felurile. Cred că cei ce locuiesc în aceste case nu-și dau seama cît le duce dorul muritorul care locuiește, de o viață, între pereții de beton ai blocurilor din oraș. Doamne, ce n-aș da ca dimineața să ies din casă și să calc pe iarba verde udată de roua verii…! Dar soarta face să rămîn acolo unde stau de o viață… asta-i! Multe case noi am văzut și la întoarcere, mai ales în comuna Hemeiuși – apropo, la intrarea în comună, panoul indicator arată că intri în Hemeiuși, iar pe frontispiciul haltei CFR scrie Hemeiuș! -, semn că tot mai mulți tineri s-au întors acasă și, încă un semn: tot mai mulți tineri muncesc „afară”, altfel nu știu de unde ar avea bani să-și construiască astfel de frumuseți de case. Și tot la întoarcere, din fuga trenului: suprafețe, nu prea mari, cultivate cu porumb, dar ce frumos poumb!, înalt cît casa și „voinic”, nu glumă…! Pămîntul se muncește prin aceste părți și dă roade bune…
Din tren, cum spuneam, la întoarcere, imaginile se succed cu repeziciune, imagini ce vorbesc de la sine. Dacă le „vezi”, desigur, pentru că altfel, numai cu „privirea” pot trece neobservate. în dreptul fabricii de postav din Buhuși dezolarea e prezentă ca o boală incurabilă. Marea fabrică de altădată, unde-și cîștigau existența peste șase mii de oameni, pare a-și trage sufletul agonizînd. Ziduri roase de cariile vremii, dar mai ales ale vremurilor, ferestre ca niște găuri negre, o liniște de mormînt. în mica stație a cefereului, aceeași liniște suspectă, deși e ora trei fără un sfert cînd, în vremurile sale de glorie, stația fremăta de mulțimea navetiștilor care coborau sau urcau în trenurile ce-i aduceau sau îi duceau de la muncă. Cert e că marea întreprindere buhușeană nu mai există. CINEVA i-a semnat sfîrșitul. Și, la rîndu-i, nici orașul Buhuși, care „trăia” prin Fabrică, nu mai e cel pe care-l știam și despre care am scris sute de articole. Sau, poate, mi se pare mie. Nici ceferiștii nu mai sînt cei pe care-i știam eu. Au lăsat buruienile să crească de au ajuns să inunde liniile și haltele CFR, se vede că multele și nedreptele reduceri de personal le-au anihilat și simțul gospodăresc pe care îl aveau. Dar să vedeți cum arată halta Lespezi: e, pur și simplu, o ruină care inspiră teamă, iar Primăria din Gîrleni ar trebui să-i sesizeze pe proprietari să o „radă”, dacă tot s-a desființat stația. Nu mai zic de „depozitele” de gunoaie care numai de Uniunea Europeană nu pot aminti, adică de „aspirația întregului popor” spre Europa, depozite care îți sugerează cît se poate de clar nivelul de viață al oamenilor trăitori pe aceste meleaguri: căzi din material plastic, folosite altădată la îmbăiatul copiilor; sticle din material plastic, din care s-au „consumat” bere ori sucuri; cîrpe aparținînd, la origine, unor haine de calitate discutabilă; rămășițe ale unor sobe din tablă și multe altele. Cică în țara noastră s-ar fi dat chiar niște legi ale mediului, cu răspunderi precise și cu posibile sancțiuni, asta pentru a ne „racorda” la cerințele U.E., numai că legile, la noi, sînt făcute tocmai pentru a nu fi respectate.
… Cam astfel de imagini poți sesiza la o scurtă călătorie pînă în orașul aflat la șaizeci de kilometri Nord de Bacău. Cum o fi spre Sud…? Eu zic să nu încercați să vedeți. Pentru că imaginile, la noi, sînt identice peste tot… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!