Despre blănari, cojocari, tăbăcari sau argăsitori se va mai vorbi, peste vreo 20 de ani, doar prin cărți sau reviste. Prețuiți și invidiați pînă pe la sfîrșitul anului 1989, oamenii care fac parte din această breaslă se împuținează pe zi ce trece. După o viață întreagă de stat cu capul aplecat deasupra butoaielor pline cu tot felul de substanțe chimice, tăbăcarii nu apucă să se bucure prea mult de anii de pensie. Dacă trăiesc pînă la 60-70 de ani, se simt ca și cum l-ar fi apucat pe Dumnezeu de-un picior. Cu toate acestea, cine a apucat să argăsească o piele cu mîna lui rar lasă deoparte acest meșteșug. Au fost ani în care din așa o meserie se făceau bani frumoși. Blănarii și cojocarii cei mai pricepuți erau căutați de oameni grei ai vremii, iar lucrurile care ieșeau din mîna lor erau purtate doar de doamne cu buzunarele doldora de bani. După ceva mai bine de un deceniu trecut de la Revoluție, pot fi numărați pe degete cojocarii care au mai rămas prin județ.
Comoara din atelierul lui Anton Dieac
Anton Dieac este ultimul cojocar care a mai rămas pe toată Valea Tazlăului. Pînă în urmă cu vreo zece ani, toată suflarea satului Frumoasa din comuna Balcani știa unde stă. Acum, ca să îi găsești casa, trebuie să bați mult și bine pe la porțile oamenilor. „Ah, cojocarul! După ce treceți peste pod, o luați a doua stradă la dreapta”, ne lămurește, într-un tîrziu, o bătrînă de prin partea locului. Trecem de pod, o luăm pe cea de a doua stradă la dreapta și ajungem, în sfîrșit, la casa lui nea Anton Dieac. Ne poftește în atelier ca și cum ne-ar invita în casă. După cîțiva pași aveam să ne dăm seama că locul în care erau depozitate, în vrafuri, piei și blănuri de toate felurile asta și era pentru nea’ Anton: casa lui. Un pat acoperit cu scoarțe țărănești, cîteva scaune din lemn și o masă. Nu mai mult. De multe ori, cînd are mai mult de lucru, i se întîmplă să nu iasă din atelier cu săptămînile. Cu mîinile lui și-a făcut, în timp, toate utilajele de care a avut nevoie să își argăsească pieile așa cum trebuie. Ce nu a putut să își facă singur, și-a cumpărat. Bazine pentru înmuiat, hașpele, cazane de vopsit, cameră de uscare, butoaie de vălcuit, de gresat, mașini de ștoluit. O tăbăcărie în toată puterea cuvîntului. „Prima dată am pornit cu mașina asta de cusut blănuri. E marca Bonis! Mi-a dat-o tata drept zestre la nuntă. Cred că are mai bine de o sută de ani. Prin ’48, la naționalizare, a cumpărat-o tata cu cîteva mii de lei de la un negustor ce venea tocmai de la Timișoara. Imediat după colectivizare, toată lumea a luat care cum a putut de prin fabricile care au fost trecute la stat. Cred că așa s-a întîmplat și cu mașina asta”, povestește meșterul cojocar. În afară de prețioasa mașină de cusut, Anton Diac a mai primit ceva de la tatăl său: meșteșugul. „Noi, ăștia ai lui Dieac am cam fost cunoscuți drept cojocari. Și tata, și bunicul au făcut bunzi prin sat o viață întreagă”, mărturisește nea’ Anton. Dacă ar fi avut trai liniștit după însurătoare, tot bundar ar fi trebuit să fie și dînsul. „N-am avut liniște după ce m-am însurat. Cu nevasta mă înțelegeam eu cu mă înțelegeam, da cu tata socru nu puteam să o scot deloc la capăt. Eram însurat de vreo patru ani și nevasta tot în gura lui tată-su se uita, nu într-a mea, că eram bărbatu-n casă. Într-o bună zi, mi-a ajuns cuțitul la os și-am plecat de acasă. M-am dus în gară și am luat primul tren. Unde m-a dus, acolo m-am oprit și eu. Am coborît la Satu Mare și, din ocazie în ocazie, m-am oprit într-un sat de-i zicea Tîrșolț. După ce i-am zis că știu să fac bunde și cojoace, primarul mi-a dat un loc să stau în curtea unui CAP. La două săptămîni, am venit acasă și mi-am luat mașina de cusut. După vreun an am venit și mi-am luat și nevasta. N-am mai plecat de acolo vreo zece ani. Am făcut bunde la tot Oașul”, mai povestește acum nea’ Dieac.
Dacă pînă atunci știa mai mult să coase blănuri, în perioada în care a stat la Satu Mare a învățat și ceva tăbăcărie. „Lucram la un atelier de tăbăcărie cu cîțiva unguri. Vorbeau ei ce vorbeau românește, dar cînd trebuia să facă dozări sau să pună materialele în butoi, o dădeau pe ungurește. Credeau că nu pricep. Eu trăgeam cu urechea și învățam. Azi puțin, mîine puțin, pînă am ajuns să știu meserie”, mai zice, șugubăț, meșterul Dieac. Așa a ajuns un om cu patru clase să știe o grămadă de lucruri despre Ph, acizi și baze. Dacă la început măsura aciditatea soluțiilor de tăbăcit cu limba, în cîțiva ani a ajuns să folosească hîrtia indicatoare mai ceva ca un chimist profesionist. După vreo zece ani de stat departe de casă, și-a luat nevasta și copii și s-a întors înapoi la Frumoasa. Și-a făcut casă, s-a angajat la un atelier de tăbăcărie din Piatra Neamț. „Prin ’75-76 aveam, deja, atelierul făcut în spatele casei. Venea lumea și făcea coadă la poartă, să își tăbăcească piei, să își facă haine de blană, căciuli sau cojoace. Le făceam programare, frumos pe registru și îi chemam cînd le venea rîndul. Luam cîte 900 de lei pentru cusut un cojoc, fără să pun la socoteală pielea și argăsitul”, își aduce aminte Anton Dieac.
Cît o fi fost el de șmecher Ceaușescu, tot l-am păcălit
În cîțiva ani, toată crema județului a început să îi bată la poartă. Nu veneau chiar ei, își trimiteau oamenii să vină cu diverse comenzi. Lucra pentru oameni mari și acasă, și la atelierul din Piatra Neamț. „În urmă cu vreo 20 de ani, a venit Ceaușescu la o vînătoare prin Neamț. A prins atunci un urs de toată frumusețea, pe care a vrut să îl ia acasă, drept trofeu. L-au luat pădurarii, l-au jupuit și au adus pielea la tăbăcit. Nu au conservat-o așa cum trebuie și, după ce au scos-o de la tăbăcit, au văzut că a căzut tot părul de pe blană. Nenorocire mare! Nimeni nu știa pe unde să scoată cămașa, că Ceaușescu a făcut semn pe blana lui de urs, și pe aia trebuia să i-o ducem gata tăbăcită. Cît o fi fost el de șmecher Ceaușescu, tot l-am păcălit. Am păstrat frumos blana cea fără de păr și le-am zis vînătorilor să mai caute un alt urs, tot la fel de mare. Au găsit unul, pe la Miercurea Ciuc, cred. L-au adus, l-am tăbăcit și i-am făcut blănii exact același semn ca și la blana cea veche. Așa au trimis-o la București. Am aflat după aceea că Ceaușescu a fost foarte mulțumit de treaba pe care am făcut-o”, mai povestește nea Anton Dieac.
Despre ceea ce i s-a întîmplat în anii de atunci, ar putea povesti zile întregi. Despre ceea ce i se întîmplă acum nu prea poate povesti mare lucru. Primește cîte o comandă sau două pe an, iar clientul vine să o ridice peste încă un an sau doi. „Am un cojoc primit de la un client din Brăila de prin ’92 și nici acum nu a venit să își ridice comanda. Mai des mă caută acum oamenii să le vopsesc hainele de piele sau cojoacele pe care le cumpără de la magazinele de mîna a doua”, spune, cu amar, Anton Dieac. La cei 67 de ani ai săi, meșterul cojocar încă se mai poate mișca, sprinten, prin atelier. Peste cîțiva ani nu o să mai poată și nici nu are pe cine lăsa în urmă. „Doi dintre băieții mi-au prins meșteșugul. Ar ști să facă multe dacă ar avea clienți. Acum s-au dus să lucreze în Ungaria, la o fabrică de confecții. Dumnezeu mai știe dacă or mai apuca să se facă și ei cojocari, așa cum a fost tot neamul lui Dieac”, oftează meșterul cojocar. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns