Puțini dintre cei de azi au apucat vremea cînd, pentru a fi încorporat într-o unitate de cavalerie, trebuia să-ți faci rost, în prealabil, de un cal apt pentru armată și de harnașamentul respectiv. Este de la sine înțeles că procurarea unui cal cu care să faci armata nu era o treabă la îndemîna oricui. Și, dacă Neculai Nuțu, din comuna Ardeoani, a reușit să-l convingă pe tatăl său să facă un asemenea sacrificiu, nu trebuie să uităm că faptele se petreceau la sfîrșitul anilor ’30, cînd pe deasupra Europei începuseră să apară norii războiului. După cele 20 de luni de stagiu militar, tînărul cavalerist nu a mai apucat să fie lăsat la vatră. Regimentul 12 cavalerie Roman, din care făcea parte, a fost dislocat la Bălți, cu misiunea de a face față unui eventual atac inamic, ceea ce s-a întîmplat mai devreme decît se prevăzuse.
Pe data de 22 iunie 1941, la ordinul mareșalului Ion Antonescu „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”, cavaleriștii Regimentului 12 au pășit pe pămîntul Basarabiei,pe podul de lemn de la Bădărăi, alături de alte unități. „Primul contact cu inamicul a fost dur, mărturisește cavaleristul Neculai Nuțu. După cinci zile și cinci nopți de lupte crîncene, am reușit să scoatem inamicul din lunca Prutului, care, în acea zonă, avea o lățime de aproape cinci kilometri. Este drept că și noi am avut pierderi grele. Împreună cu alte unități de cavalerie, am izgonit inamicul pînă la Limbeni, cale de peste 30 de kilometri, unde am dat peste o linie puternic întărită. Pentru completarea pierderilor suferite aici, regimentul nostru a fost retras în refacere, fiind înlocuit cu unități de infanterie și vînători de munte”. Două zile mai tîrziu, cu forțele împrospătate, Regimentul 12 Cavalerie și-a reluat marșul, cucerind orașul Nicolaev și apropiindu-se de porțile Odesei.
Regimentul 12 Cavalerie a ajuns apoi la Klețkaia, pe malul Donului. Timp de 40 de zile, comandanții au dirijat toate atacurile împotriva inamicului, pe cale să cedeze. Dar cursul luptelor s-a schimbat brusc din cauza unităților italiene care, la 17 noiembrie 1942, au părăsit frontul, lăsînd descoperit flancul stîng al poziției apărate de români. Așa a început învăluirea trupelor române aflate în cotul Donului, între Stalingrad și Voroșilovgrad.
„Chiar a doua zi după închiderea cercului, își amintește cavaleristul Neculai Nuțu, am acționat într-o primă tentativă de a recupera caii care erau la iernat într-o pădurice situată la 30 km în spatele frontului. La jumătatea drumului, ne-am izbit de rezistența inamicului, care ne-a obligat să schimbăm direcția. Au fost cele mai grele momente din viața mea. Pierderea suferită prin despărțirea brutală de cai a fost deosebit de dureroasă. Dar, în condițiile în care ne aflam, prea mult timp de regrete nu aveam. Noua direcție în care am forțat ieșirea din încercuire s-a dovedit pînă la urmă avantajoasă. Aagățat de aripa unei mașini, am străbătut, zi și noapte, peste 400 de kilometri, pînă am ajuns la Morozovskaia, centru de îndrumare pentru militarii scăpați din încercuire, unde am fost încadrat într-o unitate care a primit misiunea de a asigura paza localității-port la Marea de Azov și a stăvili orice încercare a inamicului de a accede spre acesta. Misiunea de care amintește fostul cavalerist s-a prelungit pe durata a peste 9 luni, ea fiind preluată de alte unități sosite din țară. Cei din Regimentul 12 Cavalerie au fost retrași în cazarma de la Roman, pentru refacere. Dar nu pentru mult timp.
În bezna lagărelor bolșevice
Refăcută în grabă, unitatea a fost dirijată din nou spre front. Dar nu a ajuns prea departe, pentru că, la Movilău, pe Nistru, a fost întîmpinată de forțele sovietice. În bătălia care a urmat, cavaleristul Neculai Nuțu a fost rănit la un picior. În încercările de a găsi o cale de trecere a Nistrului spre Basarabia, unitatea din care făcea parte a căzut în mîna partizanilor bolșevici și a fost dusă în lagărul de prizonieri de la Uman. De-a lungul a peste șase luni, cît au fost ținuți aici, prizonierii au fost folosiți la lucrările de refacere a avariilor produse de luptele purtate în zonă. Următorul loc de internare a fost Lagărul 123, situat la 300 km de Stalingrad, unde au fost adunați peste 12.000 de prizonieri.
„Condițiile în care am fost ținuți aici depășesc orice închipuire, își amintește cu groază Neculai Nuțu. Foamea și bolile ne măcinau fără cruțare, în fiecare dimineață fiind duși la groapă cîte 60 de oameni. Aici m-am îmbolnăvit și eu de tifos negru, boală ce a necesitat o spitalizare de șase luni. Trebuie să remarc că, în bezna înfricoșătoare a acestor lagăre, am avut parte și de cîteva puncte luminoase. Am în vedere comportamentul medicului maior Ananova, o femeie cu suflet bun, care se purta frumos cu bolnavii, indiferent de nația căreia aparțineau. După ieșirea din spital am fost repatriat. La trecerea Nistrului, toți cîți eram în tren am coborît și am sărutat pămîntul țării”. (Constantin AZOIȚEI)
Lasă un răspuns