Am crezut că odată cu înlăturarea dictaturii comuniste lucrurile se vor îndrepta spre un făgaș cît mai democratic și că momentele dificile ale trecutului vor fi definitiv anihilate. În toți acești ani postrevoluționari, am așteptat cu calm să tranzităm spre o lume nouă, să intrăm în rîndul celor moderni și să ne clădim propriile vise. Se pare însă că vechile mentalități se schimbă greu ori se renunță și mai greu la ele. Mai exact, obișnuința este mai puternică și chiar dacă ea este îmbrăcată în forme elegante, tot iese la iveală. E drept că nu brutal, dar scopul final de manifestare a obiceiurilor demască intențiile deloc ortodoxe ale celor ce le impun. Ceea ce se întîmplă astăzi pare neverosimil și, personal, îmi dă fiori de teamă; prin felul în care în culise sînt pregătirte faptele, prin deciziile luate, guvernanții de azi ne duc cu gîndul iarăși în trecut. Se manifestă tot mai accentuat două tendințe: acapararea de către stat a tot mai multe instituții ce posedă resurse multiple și o alta, de impunere a ideologiei partidului majoritar. Să fi sărăcit așa de tare statul? Și dacă ar fi așa, cine-i de vină? Nicicum poporul, căruia și așa i se bagă mîna în buzunar de prea multe ori, chiar dacă acest buzunar e tot mai gol. Succesiunea guvernanților postdecembriști nu a reușit să păstreze sau să sporească avuțiile statului. Incompetența ori reaua-credință or fi fost de vină? Sau dorul de practicile învechite este prea arzător?
Am să argumentez cele de mai sus printr-un exemplu, de altfel destul de mediatizat, cel legat de Casele de sănătate. Acestea s-au înființat din dorința de a fi și noi în rînd cu țările civilizate și cît mai democratici: s-au strîns an de an din buzunarul fiecăruia, cum bine știți, o sumă de bani destul de mare, de ordinul miliardelor, și pentru că statul are nevoie de bani, prin decizii aiurite și ipocrite se dorește cît mai grabnic luarea cu „japca” a banilor noștri. E drept că poate nu erau bine gestionați și managementul nu este perfect, dar acestea se pot corecta; în alte țări, aceste Case există și funcționează cu succes și corectitudine. La noi, ca la nimeni! Pentru a cîta oară ni se înșeală speranțele, pentru a cîta oară sîntem iarăși furați? Culmea ironiei e că s-au găsit reprezentanții contribuabililor, părtași la acest „furt”! Aceștia or fi atît de labili sau tentația e mare, pentru a fi de acord cu aceste nereguli? Mă întreb de ce contribuabilii nu au fost consultați? Nu așa ar fi democratic?
Un alt exemplu se referă la cooperativele meșteșugărești. Trebuie să amintesc că aceste cooperative existau și înainte de 1989 și aveau chiar și atunci un statul independent, capitalul lor era constituit din contribuția fiecărui membru și apoi s-au dezvoltat prin propriile eforturi. Au avut dintotdeauna statutul de proprietate de grup, conducere și control propriu, autonomie deplină. Statul nu a avut nici o contribuție la patrimoniul acestora (care între timp s-a mărit considerabil) și nici în regimul trecut nu a îndrăznit nimeni „recuperarea” lor. Dar uite că acum, în prezentul democratic, se încearcă centralizarea sau acapararea lor pentru că patrimoniul este tentant, interese suficiente și curaj destul pentru a le monopoliza prin decizii directe sau mai pe ocolite ce ar avea, chipurile, o față legislativă corectă. Păi, dacă nimic nu-i al statului, ce se încearcă a se face nu-i tot un fel de naționalizare? Chiar dacă în interiorul lor lucrurile nu sînt tocmai corecte, bine ar fi să fie lăsate să și le rezolve singuri acționarii pe principiul „spălării rufelor în familie”. Același stil se manifestă și cu Registrul Comerțului, cu Fondurile Naționale și multe altele. Tendința de impunere a ideologiei partidului majoritar este tot mai accentuată: cu metode viclene, adesea diversioniste, cu ocolișuri și dedesubturi se încearcă și chiar se reușește o manipulare a statutului diferitelor organisme democratice, cum ar fi o parte a televiziunilor, a presei, a justiției și, mai actual, al CNSAS. Acesta din urmă a fost incomod încă de la înființare, a devenit ineficient prin barierele impuse și, pentru că ar fi o permanentă amenințare pentru unii, se dorește suprimarea lui. Chiar și cu o parte din sindicate se poartă o politică similară, aici existînd un exemplu ce confirmă regula – ministrul Mitrea; prețul e plătit cu voturile sindicaliștilor și cu „oasele” cît mai mari pentru șefi. În toate aceste coaliții, omisiuni, rostiri ciuntite și în prea multa demagogie politică se simte un iz pătrunzător pe care l-am mai mirosit cîndva. Se profită de faptul că omul de rînd, cetățeanul de rînd, este, astăzi, ori neatent, ori mai puțin informat, ori preocupat de existența de zi cu zi și nu mai are puterea de a lua atitudine; în unii s-a instalat o revoltă neputincioasă, în alții un soi de lehamite; cu toate astea, nu putem să nu simțim că „ceva” nu e în regulă, că subtil sîntem ademeniți cu un regim autoritar; se știe din prea marea experiență trăită de noi că de la un regim autoritar la unul totalitar nu e decît un pas, parafrazîndu-l pe Napoleon. Mă întreb cum se vor împăca toate acestea cu dorința țării noastre de a intra în UE? Țările lîngă care aspirăm să fim sînt mult prea vigilente pentru a putea fi păcălite! Prin urmare, atenție la neatenție!
Îmi vine în minte o frază citită într-o carte a Ilenei Vulpescu: „Pe lumea asta e atît de multă rutină și atît de puțin adevăr!”
Să reflectăm împreună un minut în plus și să fim mai atenți la ademeniri. (Elena URSU)
Lasă un răspuns