Ghiorghi IORGA
Intelectualii islamici (dar și cei din lumea a treia) se află de mai multă vreme în pragul unei mari alegeri; e o alegere dificilă, oarecum delicată, încărcată de semnificații aparte. O alegere cît o responsabilitate sau cît o misiune istorică. Or se știe ce „complexe” are intelectualul pus în situația să aleagă.
De fapt, intelectualii iranieni trebuie să opteze între doi poli: primul este polul moștenirii trecutului ce se impune în plenitudinea sa, iar al doilea este preluarea „învățăturilor” Occidentului, în maniera aproape mimetică.
Este bine să amintim cititorilor noștri că prin polul legat de tradiție se înțelege ansamblul opiniilor, regulilor, actelor desemnate prin religie, pe care masele o practică și cred în ea, dar și o concepție a unei lumi particulare, o filozofie a vieții, o limbă și o literatură specifice; un ansamblu distinct de raporturi sociale și forme umane.
În ceea ce privește al doilea pol, acesta constituie de asemenea o nouă concepție despre lume, o nouă doctrină filozofică pentru a trăi, o nouă modalitate de a fi și de a acționa; chiar dacă se prezintă prin mijlocirea unor școli diferite și opuse, această a doua entitate se impune în fața primei.
Oricum ar fi, intelectualul iranian modern (și nu numai el) se afla de ceva vreme la interferența celor doi poli: polul tradițional, moștenit din trecut, și cel imitat, copiat aproape în întregime în secolul al XX-lea. În societatea orientală, în societățile islamice, fiecare dintre acești poli are tiparul fixat, valorile recunoscute, principii diferite, determinate, „păzitori” oficiali selectați. Spre deosebire de majoritatea populației iraniene, adunată în jurul stindardului tradiției – numită religie, națiune, morală, spiritualitate, raporturi sau opinii diverse – , persoanele instruite, intelectualii în general, sînt mai tentate de lustrul intelectualist importat din Europa. Cu alte cuvinte, masele de cetățeni obișnuiți moștenesc tradiția/religia și nu-și fac probleme în privința alegerii, căci alegerea e deja facută. Altfel stau lucrurile cu intelectualii, care au devenit, din lipsă de reacție, niște consumatori pasivi ai produselor ideologice importate din Occident; în felul acesta, de vreo 30 de ani, doctrine diferite (chiar opuse!) sînt importate sub ambalaje bine confecționate, conforme cu normele – standard, iar oamenilor instruiți nu le rămîne altceva de făcut decît să le „consume”: fără să-și facă sînge rău, fără să le cerceteze, fără să le compare, ei devin pe neașteptate partizanii cutarei sau caterei doctrine…
*
* *
Am scris mai sus, fiecare pol de opțiune are apărătorii, administratorii, chiar regizorii săi, oficiali, dar și mijloacele de propagandă, de apărare și de luptă împotriva adversarilor ideologici. Dar între aceste două posibilități se află „intelectuali rătăciți”, care nu pot nici să se resemneze în cadrele moștenite și să se sclerozeze în tipare depășite, nici să consume ambalajele ideologice venite din Occident. Ei vor să gîndească, să construiască și să aleagă prin ei înșiși! Căci experiența din alte locuri a arătat că simpla consumare a produselor ideologice importate fără discernămînt nu poate remedia „răul poporului”, chiar dacă ea acoperă „lipsa de personalitate”, „anonimatul”, „răul de a fi ignorat” ale unor intelectuali iranieni. Tare mi-e teamă că, scriind despre lucrarea lui Frantz Fanon, „Les damnés de la terre ” (din care Ali Sariati a tradus o parte), Sartre are și astăzi dreptate: „Cu puțin timp în urmă, lumea se împărțea în o sută de milioane de oameni și un miliard cinci sute de milioane de indigeni – în Africa, Asia și America Latină. Aveam o categorie de intelectuali în lumea a treia care reluau în cor, pînă la hotarele Asiei și Africii, sloganurile progresiste și foarte moderniste pe care noi le lansăm de la Amsterdam, Londra sau Paris. Or, acum, se petrece un eveniment neașteptat: vedem un intelectual – ca Fanon – care vorbește singur despre Africa, fără să aștepte să vorbim noi despre ea; altfel spus, un african începe să vorbească! Cel mai surprinzător e că acest african nu e nici tradiționalist paseist, nici reacționar; e mai degrabă un intelectual la curent cu valorile actuale, dar nu spune aceleași lucruri ca noi! Va contesta chiar metropola! E un mare eveniment pentru Occident”.
*
* *
Intelectualii care vor să le fie auzită vocea, care caută să-și cunoască societatea, care aleg o cale doctrinală răspunzînd nevoilor și condițiilor specifice istoriei și societății lor, se găsesc încă într-o situație crucială: cum spune același Sartre, clipa capitală, cea mai critică, cea mai grea, cea mai neliniștitoare pentru om e aceea în care el trebuie „să aleagă”; căci acela care alege vrea un model de referință nu numai pentru el, ci și pentru popor. În afara acestui moment decisiv, responsabilitatea ce-i revine individului nu mai e de ordin individual, ci social, pentru că vizează întreaga epocă.
Intelectualii care nu pot nici să admită valorile impuse de Occident, nici să se mulțumească doar cu tradițiile atavic moștenite se află, și ei, într-un moment asemănător. Dar dificultatea majoră a acestui grup median, nesatisfăcut de nici un model, care, înainte de a opta, caută să evalueze, să estimeze pe rînd valorile, constă din lipsa de apărători și de mijloace de difuzare: e ușor să înăbuși o astfel de tendință, căci cei doi poli contrari, aflați într-o luptă permanentă – împiedică orice altă grupare de a se exprima liber și de a crea o a treia cale, autonomă. În felul acesta, grupul median suferă atacul acestui dublu adversar, sub presiunea căruia gîndurile și ideile se descompun și se denaturează.
*
* *
E plină de învățăminte, în sensul celor discutate pînă acum, o parabolă a lui Sa’di din „Golestan” („Gradina de trandafiri”). Într-o noapte friguroasă de iarnă, un cerșetor ajunse la ușa locuinței unui personaj bogat. Bate, dar nimeni nu-i răspunde. Cîinii se reped asupra lui. Cerșetorul încearcă să ridice o piatra de jos ca s-o arunce în ei. Dar piatra, înghețată, n-o poate desprinde de pamînt. Atunci, el spune: „Ciudată epoca! Dăm drumul la cîini și legăm pietrele!”
*
* *
La sfârșitul acestui periplu, în loc de concluzii, preferăm niște versuri ale lui Ali Sariati, oricum mai semnificative decît orice alt comentariu:
„Un drumeț și-a lăsat urma;
cine-i rătăcitul care urmează drumul fără sfîrșit?
ce-așteaptă de la călătorie,
de la acest drum?
În acest deșert, se află oare vreo ieșire către orașul speranței?
către acest oraș care, în lumina albă a soarelui,
s-a purificat cu ploaia matinală a Domnului;
către acest oraș care, din pre-eternitatea orelor
doarme în pace la umbra lunară a dragostei;
către acest oraș căruia înfricoțătoarea legendă a universului
i-a șters visele pînă la frumoasa siluetă.
Unde te-ai pierdut, drumeț singuratic?
trebuie să te-ntorci;
în deșert nu-ntîlnești decît moarte și disperare,
trebuie să te-ntorci, drumeț singuratic!
desertul nu duce nicăieri
Nu vezi, acolo,
la umbra unui copac uscat,
cadavrul unui biet drumet ratacit?
Nu vezi ca-n ochii lui reci,
în privirea-i tulbure si surprinsa,
mii de muguri de speranță s-au vestejit?
Nu vezi că a poposit aici
acest vînător de nimic, strîngînd brațul morții
sub copacul neroditor?
Oricine va urma calea aceasta va avea un astfel de destin: «am parcurs în van acest deșert».
Unde te-ai pierdut, drumeț singuratic?
trebuie să te-ntorci;
în acest deșert nu găsești decît moarte și disperare,
trebuie să te-ntorci, drumeț singuratic!
Acest deșert nu duce nicaieri.”
Lasă un răspuns