Ghiorghi IORGA
„Ce sînt eu ?/ o legendă stinsă sub greutatea minciunii/ o pulbere amăgită de hatîrul brizei/ o ură înăbușită de rîsete galbene/ un secret îngropat în inima pădurilor nopții// ce sînt eu ?/ strigătul de mînie al încătușatului/ privirea chinuită a demenței/ otrava secretă din rădăcinile speranței/ insulta abjectă a acestei vieți prostituate// ce sînt eu?/ o cenușă căzută pe drum/ din ușoara caravană a speranței/ o pasăre rătăcită căutîndu-și un cuib/ în întunecimea nopții// ce sînt eu?/o pată de rușine pe pulpana vieții/ o pulpană pătată de rușinea acestei vieți/ un horcăit înăbușit în gît/ un secret tăcut, un imn niciodată intonat// ce sînt eu ?/ surîsul amar al unui apus de toamnă/ alergînd înspre noapte/ roua căzută în mîinile nocturnei vieți/ necunoscute, invizibile,/ chemînd soarele morții”.
Un cunoscut gînditor iranian de apartenență religioasă șiită, disident al regimului Aryamehr, scria aceste versuri cu puțin timp înainte de moartea lui (Londra, 19 iunie 1977), survenită în circumstanțe cel puțin tulburi, dacă ne amintim că poliția secretă a șahinșahului, SAVAK, nu agrea deloc devierile de la ordinea politică prescrisă, în oameni, idei și lucruri, practicate de către unii intelectuali din Iran, oponenți ai dictaturii.
Numele său e Ali Șariati.
Trimiterile metaforice ale poemului de mai sus sînt și un mesaj subliminal al situației intelectualului, nu numai din Iran (țară musulmană în care se vorbește o limbă indo-europeană), ci și din țările arabe (islamice de drept), din zonă sau de aiurea. Dincolo de mesajul spiritual, ghicit în așteptări, speranțe, angoase, dificultăți ale alegerii drumului adevărat și cunoscînd atitudinea și preocupările lui Ali Șariati, textul s-ar citi, în orizontul său metafizic, ca un „program” de înnoire colectivă, care ar face măcar uitate „complexele” de inferioritate pe care istoria și ceilalți le-au „educat” în el printr-un soi de „excludere” din istorie, „salută” un islam ce ar renaște pe ruinele confuze ale aculturației cu străinătatea și ale „reacției infame” ; un islam care s-ar scutura de „măștile invidiei, ignoranței, fanatismului, afabulației”, cum spune Șariati în altă lucrare. El rezumă o stare de spirit actuală a unei lumi ce a fost considerată , cîndva, leagănul civilizației universale.
Completînd cele spuse mai sus, merită amintită o scrisoare pe care gînditorul iranian i-o trimite de acolo, din exilul voluntar, tatălui său, militant, și el, al scrisului și cuvîntului vorbit. Șariati îi scrie : „Asta nu toarnă balsam pe rănile tale ? Nu compensează în tine toate frustrările, toate chinurile îndurate ? Îți consolează, îți liniștește conștiința anunțul că drumul croit de către fiul tău este mereu deschis ?… „. Așadar „complexul” și drumul fără sfîrșit – ce relație ciudată între tată și fiu, între un bătrîn aflat sub vremuri, așteptînd ceva nedeslușit, de sus, și un tînăr care preferă să trăiască, într-un exil al ființei mesianice, pentru poporul său! Două generații, poate, străine și prietene, într-un dialog mut.
Păstrînd proporțiile și ignorînd diferențele nesemnificative, viața lui Șariati, ideile și concepțiile sale, lupta lui, exilul voluntar, dar și exilul interior – caracteristic oamenilor care renunță la ei înșiși pentru ceilalți – oferă modelul în mișcare al intelectualului iranian modern, angajat într-o cauză nobilă, înțelegînd intelectualul format în a doua jumătate a secolului trecut.
Să acceptăm că nu există modificări „istorice” în structura personalității și în orizontul problematic al intelectualilor iranieni din epoca amintită. Chiar dacă unii au trăit în vremea șahului și a tentativelor de occidentalizare, unii, în regimul islamic, instalat în 1979 de către Khomeiny, iar alții, norocoși, în ambele epoci, orizontul de așteptare a rămas oarecum același: un regim tiranic a fost înlocuit cu unul fundamentalist, ceea ce, din punctul de vedere al dezvoltării ființei și al valorilor general umane, e cam același lucru, o dată ce ambele sfîrșesc în dictatură.
Alegînd calea străinătății, mulți dintre ei nu practicau numai disciplinele „exilului” (hedjrat), ci și pe acelea statuate de qorbat: o „distanțare” de patrie nu lipsită de „stranietate”. Majoritatea au cunoscut militantismul, închisoarea și s-au izolat în periferii ale marilor metropole occidentale, intervenind rar în public, preferînd reuniuni și acțiuni clandestine. Alții se bucurau de prestigiu doar printre tineri compatrioți. Aveau o anume înțelepciune, o fervoare fără vîrstă. Erau niște șiiți ascunși. Cînd vorbeau, foloseau „pauza” socratică. Renegau această conjuncție de cuvinte, puteri, climate și neglijau zadarnicele subterfugii ale împrejurării și tranziției. În ei se confruntau absolutul musulman și relativitatea occidentală. Toate verbele de mai sus se pot conjuga și la prezent.
Condiția intelectualului iranian e determinată fără doar și poate de apartenența religioasă, dar și de tradiția preislamică. Ca musulmani, au îmbogățit afinitățile venind din propria tradiție cu vibrația coranică. Persani fiind, îi interesează în aceeași măsură Asia fără început și sfîrșit. Modelul lor e ‘Ali, imamul, cel care alesese să moară cu fața la continentul insondabil, în timp ce Mo’aviyyeh privea deja de cealaltă parte a mării. De fapt, istoria intelectuală a Iranului regăsește elenismul mai puțin în maniera Damascului și mai mult în cea promovată în Gandhara. La acestea se adaugă ereditatea, spațiul, înclinațiile spirituale. Reflecțiile lor nu disprețuiesc nici confruntările, nici armele Occidentului.
Adevărata aventură începe la sf rșitul anilor ’50, c nd războiul din Algeria atingea paroxismul ororii, urm nd să se încheie logic. Două cărți ale lui Frantz Fanon, prefațate de Sartre, deveneau repede nu numai evenimente intelectuale, ci și manifeste politice. Alienării hegeliene i se descopereau sinonime inedite: depersonalizare, aculturație, falsa conștiință. Marx se înt lnea cu Heidegger și cu existențialismul pentru a alimenta proiecte și comentarii. Mai mult, Europa se g ndea la „peninsularitatea” sa și începea să o facă în manieră radicală. Chiar dacă progresiste, ar fi fost prea frumos să-și vadă despuiate morga și centralismul. Dar din ce în ce mai mult spiritele începură să înțeleagă că lumea trebuia să devină pluridimensională. Și astăzi, dacă rămîne supusă cvadraturilor rivalităților hegemonice, mondialitatea culturală devine, în ochii multora, premisa obligatorie a libertăților politice. „Cultura „? Acest cuvînt, disprețuit, se reînsuflețea pentru a mușca de călcîi faimosul raport de forțe. Islamul afroasiatic nu așteptase restabilirea de limbaj pentru a se ridica împotriva nedreptăților ? Islamul, ce vrea să însemne ? Înteresant e că Islamul se trezește nu cultural, ci religios.
Intelectualii musulmani îi citesc pe Louis Massignion și pe Georges Gurvitch. Primul își termina atunci periplul spiritual fondat, imitîndu-l pe Halladj, pe comunicarea aberantă și pe sfidarea fulgerătoare. Gurvitch, sociolog al instabilului, termina, la confluența lui Fichte cu Durkheim, un sistem critic în care se integra aportul american. Se afla, în „hiperempirismul” său ceva care le amintea intelectualilor iranieni conceptul de „vedjdan” musulman, o recurență trăită de ființă în existență și de existență, în ființă, care scade mult din dualismul acestor termeni opuși. Am numit deja existențialismul sartrian; în ciuda expansiunii structuralismului, el domina aripa „stîngă” a lumii. Intelectualii afroasiatici, în general, au fost sensibilizați de generozitatea personajului Sartre, de vehemența cu care se angaja în rolurile jucate în toate luptele de eliberare: algeriană, vietnameză etc. Și tocmai atunci apărea de aici, din lumea a treia, „Cea mai bună luptă”, lucrarea lui Amar Uzegan, care asigura atunci, în Algeria, primele semne ale independenței. Era la sfîrșitul lui noiembrie 1962. (Urmarea, în numărul din 14 noiembrie 2003)
Notă:
1. Prin „intelectualul iranian modern”, înțelegem, în serialul nostru, intelectualul de după anii ’50, angajat atît în lupta de idei din epocă, dar și în lupta social-politică din complicata și incoerenta lume islamică.
2. Problematica intelectualului iranian modern „acoperă” în mare parte atitudinea, opțiunile, așteptările, angoasele și speranțele intelectualului din Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu musulman, iar unele dintre acestea se regăsesc peste tot în lumea islamului, dar și, voalat, în întregul Orient (în accepțiunea tradițională, nediferențiată a gînditorilor din Occident).
Lasă un răspuns