Ghiorghi IORGA
Într-un interviu de prin anii ’70, Ali Șariati rezuma poziția intelectualului iranian (legat de poporul – cultura), opusă intelectualului laic (occidentalizat): „Asta-i autenticitatea, asta-i semnificația de a fi intelectual; nu rumegînd – cum fac de o sută de ani intelectualii noștri – vorbele inutile ale altora – Marx și consorții – vom ajunge undeva. În Africa și în Asia au triumfat aceia care au putut să învețe doctrinele europene, apoi au știut să le uite; ei au început atunci să-și recunoască societatea, să-și propună soluții noi, să construiască în propria societate un nou edificiu corespunzător instituțiilor culturale, istorice, sociale existente. Și, noi am constatat-o, au reușit”. Chiar dacă e tranșantă, nepermițînd nici un fel de nuanțare a atitudinii, opinia lui Șariati are meritul de a promova originalitatea societății istorice iraniene și de a aduce în prim-plan funcția specifică pe care trebuie să și-o asume intelectualii dornici să transforme țara.
Raportul dintre tradiție și moștenirea culturală, aculturația intelectualului oriental, autenticitatea ideologică, relația independență economică – independență spirituală sînt teme specifice acestei complicate lumi, a căror rezolvare ține de întoarcerea la sine a islamului însuși; iar recursul la trecut nu trebuie interpretat ca paseism, ci în perspectiva de a articula întoarcerea la izvoarele modernității. Dacă intelectualii atașați de poporul – cultură, de care ne vom ocupa în continuare, se opun Occidentului atotputernic, ei o fac pentru a apăra valorile pe care acesta le-a îngropat și pentru a regăsi autenticitatea pierdută.
E un truism să afirmi că între destinul economic și destinul spiritual al Orientului există o strînsă analogie. O națiune care nu poate, din punct de vedere tehnic, să-și producă propriile resurse materiale vă rămîne în urmă, chiar dacă are astfel de resurse. Tot așa se pune problema pentru celălalt element al analogiei. O națiune care nu poate să-și cunoască și să-și exploateze resursele culturale și spirituale, care se dovedește incapabilă să le selecteze și să le transforme în energie pozitivă, va rămîne într-o permanentă criză, chiar dacă deține o mulțime de surse. Această similitudine se regăsește la nivelul solului resurselor culturale și/sau materiale în evoluția societății iraniene: o societate, care, neputînd să-și exploateze decît parțial propriile mijloace și resurse, face apel la aceea care e capabilă și în curînd constată că subzistența îi vine din străinătate. Așa s-au petrecut lucrurile pe vremea șahinșahului Aryamehr (în numele unei modernizări greu acceptabile de populație), în timp ce, după 1979, situația e în mod radical alta, fără ca beneficiile să se vadă cu claritate.
La nivel cultural, consecințele sînt analoage, fiindcă Europa luminată, care cunoaște Orientul mai bine decît orientalii înșiși, interpretează sursele culturale și spirituale ale acestor popoare, construiește școli, instituții diverse, idei noi. S-a petrecut (și se petrece încă) un fenomen paradoxal: incapabili să producă o veritabilă cunoaștere a propriilor culturi, intelectualii din această zonă a lumii au constatat că devin dependenți de realizările spiritului occidental altoit pe „solul” oriental, cu „materiile” prime ale acestuia din urmă.
Concepția lui Ali Șariati, privind ieșirea din marasm a lumii iraniene, și a intelectualilor care i-au continuat opera pare a fi utopică prin radicalismul ei, dacă ne gîndim la globalizare și la fenomenele – consecințe ale acesteia. Ei cred că Orientul trebuie să muncească nu numai pentru a-și cunoaște resursele în materii prime și tehnica exploatării lor (precum și transformarea acestora în energie și materie de consum), ci și pentru a-și exploata și selecta sursele culturale; numai așa se va putea elibera de mizerie și subdezvoltare, va putea atinge bunăstarea spirituală, creativitatea și progresul intelectual șºi al spiritului. Credința intelectualilor radicali iranieni constă din a nu mai depinde de produsele de consum ale industriei euro-americane (!), dar și de producția spirituală occidentală și de obiectele de consum ideologic ale Vestului (!). „Astfel spus, afirmă Șariati, eu trebuie să dobîndesc, din punctul de vedere al spiritului și al conștiinței, o personalitate independentă de Occident, ca să pot să-mi găsesc o personalitate economică, socială și materială cu adevărat autonomă”.
Cel puțin în Iran, multe dintre aceste idei capătă corporalitate astăzi, în regimul islamic. Dar asta e o rezolvare? Nu înseamnă oare o alunecare în extrema cealaltă, care duce la închidere și izolare? Poate că intelectualii iranieni contemporani ar trebui să-și ia drept instructor modul cum acesta i-a privat de propriile surse culturale și spirituale, cum au devenit ei incapabili să exploateze imensele comori ale spiritului, gîndirii, moralei și culturii. Ar trebui apoi să recunoască drumurile pe care le-a parcurs Occidentul, metodele practicate, chiar vicleniile lui întru atingerea scopurilor. Și, nu în ultimul rînd, intelectualul iranian (în sens generic) ar trebui să înțeleagă bine cum acest Orient ce a strălucit prin cultura și spiritul său, considerat ca origine a culturii mondiale și leagăn al civilizației umane, a devenit astăzi sinonim cu înapoierea, sălbăticia, decadența. Aceste reușite ale Occidentului ar trebui studiate.
Nu lipsită de importanță mi se pare identificarea de către intelectualii iranieni a unor gînditori trăind în țări ce suferă de același RĂU, care au nevoile, mediul, istoria asemănătoare cu ale Iranului. Se pot găsi soluții la aceștia, răspunsuri la probleme. Nici intelectualii occidentali nu pot fi ignorați complet, așa cum crede de cuviință Ali Șariati. „Cazul” lui Brecht e simptomatic pentru spiritul exclusivist al marelui gînditor iranian: „Dacă eram german, l-aș fi adorat pe Brecht; dar, fiind iranian, nu înțeleg deloc limba sa și
nu știu la ce-mi poate servi Brecht. El are alte preocupări, alte rele (… ) decît mine; pe el îl doare capul, în timp ce pe mine mă doare stomacul (…) Brecht a văzut două războaie mondiale, el are în spatele lui trei secole de mașinism. Eu, eu n-am văzut, ca el, războiul mondial; nu știu deloc ce este mașinismul, ce este burghezia; nici filozofia sa nu mi-e de vreun folos. Dacă sînt neliniștit, sînt de combustibilul pentru iarnă, de munca mea, de educația copilului meu. Asta-i neliniștea mea. Cea a lui Brecht e de alt ordin: el se întreabă ce este în existența asta. Dacă a ajuns să-și pună întrebări de felul acesta, e că n-are să se îngrijoreze din cauza altor probleme și că se poate consacra situației sale existențiale. Nouă, nouă ne lipsesc adăpostul și cărbunele, în timp ce el se preocupă de propria persoană. Astfel, Brecht are alte preocupări față de ale noastre”.
Până la un punct, trebuie să-l înțelegem pe Ali Șariati. E vorba, de fapt, de o întoarcere a intelectualului iranian/oriental în realitate, la responsabilități concrete, la filozofia socială. E vorba de implicare, de asumarea unui rol esențial în lumea islamică de astăzi, așa cum și-au asumat gînditori ca ‘Omar Moulud, Kateb Yazin‚ ‘Amar Uzgan, Frantz Fanon, Aimé Césaire etc.
Lasă un răspuns