A devenit un loc comun să acuzi politizarea instituțiilor, când, de fapt, problema nu e asta, ci deprofesionalizarea managementului, de acolo se trag toate. Fiecare ministru nou produce o falsă undă seismică de schimbare pe ierarhie-n jos, de zici că gata, însuși sistemul se modifică, scara de valori se pune la locul ei, țeapăn de dreaptă, cu vârful în sus. Aș! Schimbările nu sunt de obicei decât dovada faptului că noul ocupant de scaun nu pricepe o iotă din ce-au făcut predecesorii și preferă să-și impună propriile limite ca universal valabile, un fel de „Pat al lui Procust” testicular. În sine, nu e nimic rău să se schimbe șefii – nu doar pentru bucuria nebunilor – ci și pentru împrospătarea aerului dintr-o instituție. Cum se ajunge într-o funcție, la noi, la români, e mare tărășenie, fiind probabil singurii care au instituționalizat aranjarea examenelor pentru posturi. Acum, depinde de la partid la partid ce oameni au pentru funcțiile de răspundere, ideal ar fi ca, fie și politic, numirile „prin concurs” să scoată la lumină deștepți și competenți.
În Bacău, peste 50 de directori de școli și licee se întorc la funcții inferioare sau la bazele meseriei, simple cadre didactice. În Învățământ se întâmplă la fel ca în restul instituțiilor publice, niciun șef n-apucă să prindă rădăcini, dar, la fel ca anticorpii organismului uman, își dezvoltă pseudopode, dar nu ca să lupte cu dușmanul comun, ci ca să facă pași înapoi, la umbră, până se schimbă guvernarea. Dacă vreți, ilogica lipsă de continuitate e o dramă, orice schimbare trebuie să aibă o rațiune practică și o justificare în plan strategic. Un director de școală îl schimbi dacă lucrurile merg prost, nu pentru că alții îi vor locul. Pretendenții pot foarte bine să aștepte eventualele greșeli, dar, și ei, continuând să-și facă treaba pentru care sunt plătiți. În loc să stea la rând la biblioteci, vânătorii de posturi fac temenele pe la partide, dacă obțin e ok, dacă pierd sistemu-i defect.
Păi e prost, dar nu pentru că l-a stricat cineva din greșeală, ci pentru că nimeni n-are interes să-l repare. Dac-ar fi bun, ar funcționa selecția naturală a valorilor, deși românii n-au stat niciodată bine la acest capitol. Mi-amintesc de vremurile dinainte de 90, când școala era condusă, practic, de adjuncta cu funcție la PCR pe „unitate”. Și atunci, ca și acum, Pilele-Cunoștințele-Relațiile duceau tot la partid, diferența e că acum sunt mai multe. Merge prost Învățământul? Da, dar cui i-ar conveni să meargă bine? Și încă asta e o întrebare ușoară, una mai grea ar fi „cui i-ar conveni ca românii să fie mai sănătoși”? Dar la Sănătate lucrurile sunt mult mai complicate, pe bani infinit mai grei și mai alunecoși.
Lasă un răspuns