Nunțile de trei zile

• în satul Luizi Călugăra, unde trăiesc preponderent catolici, s-a păstrat tradiția ca nunțile să țină trei zile • unii bătrîni spun însă că nunțile erau și mai lungi pe cînd erau ei tineri și se plîng că tinerii de azi fac mare păcat că renunță așa ușor la tradiție • cert este că mirele cumpără cu bani grei zestrea miresei • cîntările sînt la mare preț

Nunțile țărănești durau, prin anii ’60 – ’70, cîte patru sau chiar cinci zile. Erau adevărate nunți împărătești. Acum, nunțile nu mai durează la fel de mult. Totul se termină în doar trei zile. Tradiția este păstrată mai ales în Luizi Călugăra, localitate aflată la zece kilometri de Bacău.

Ana Sumănaru, care acum are 60 de ani, mi-a povestit că nunțile începeau miercuri și se terminau marțea următoare. ” Miercuri, prima zi a nunții, alaiul de tineri pleca de la mire la mireasă acasă, unde se croia pînza din care mireasa și cu celelalte tinere făceau haina pentru nașă. Se tăiau ștergare din vălătug și se tivuiau”, începe să-mi povestească femeia. Aceste șezători, la care veneau și flăcăi, țineau pînă tîrziu în noapte. Aici se cînta, se dansa și se mînca din bucatele alese pregătite cu mare migală de soacra mică și de vecini. Joi și vineri, șezătorile continuau cu același chef ca în prima zi. „Chiar dacă viața era grea pe timpul comunismului – continuă bătrîna, părinții noștri făceau în așa fel încît să nu ne lipsească nimic. Nunțile în sat erau un motiv în plus de a lipsi de la muncile cîmpului. Vinerea se tăiau vițeii și porcii, pe care fiecare țăran îi avea în curte”.

Deși și astăzi nunțile țin cîte trei zile, bătrînii spun că nu mai e la fel de frumos ca înainte. Acum, nunțile încep sîmbătă dis-de-dimineață. S-au pierdut, practic, trei zile. În schimb, de sîmbătă și pînă la finalul nunții, tradiția este oarecum aceeași. Primii veniți sînt consătenii care ajută la făcutul sarmalelor și a ciorbei. Aceste pregătiri se termină destul de repede, deoarece o remorcă frumos ornată cu brad, plină cu femei care cîntă și chiuie, este așteptată să vină de la mire de-acasă pentru a lua zestrea miresei. Cîntările femeilor din remorcă și din căruțe, vechi de zeci de ani, răsună în tot satul: „Nici n-am cusut, nici n-am țesut, dar căruța am umplut”. Zestrea miresei nu poate fi luată cu una, cu două, ci trebuie plătită cu bani grei de către nași. Banii sînt ulterior folosiți pentru a cumpăra bere și vin. Motivul pentru care prețul e atît de mare este că mireasa își țese singură zestrea. „Încă de la adolescență, tinerele domnișoare învățau de la mamele și mătușile lor cum se țese. Cu cît mireasa avea mai multă zestre, cu atît se vedea cît de harnică era ea”, îmi povestește Ana Sumănaru.

Cu atîtea merinde și băutură, petrecerea continuă pînă tîrziu în noapte. Remorca plină de zestre se întoarce la mire acasă și îi este înmînată soacrei mari, care va avea grijă de ea pînă ce mireasa se va muta la casă nouă. Nici acum nu lipsesc cîntările. „Ieși afară soacră mare că ți-am adus o noră ca o floare”, cîntă nuntașii cînd vin cu zestrea. „După parerea mea – continuă femeia, aceasta este cea mai frumoasă zi. Sper ca tinerii să nu renunțe și la ziua asta, pentru că mulți dintre ei vin din străinătate și se întorc tot acolo, de aceea nu mai au nevoie de zestre”.

Costumul național, înlocuit de rochia de mireasă

Ziua nunții este, la rîndul ei, una plină de evenimente. „Mireasa se trezește dis-de-dimineață și este ajutată de mamă și de domnișoarele de onoare să-și îmbrace costumul național și să-și împletească părul în cosițe. Acum, miresele nu se mai îmbracă ca atunci, ci în rochițe albe de mireasă”, îmi spune Maria Solomon, o altă consăteancă. „Încă de la primele ore ale dimineții, flăcăi și tinere domnișoare se adună la mire acasă și pornesc spre casa miresei. Aceasta nu se lasă luată cu una, cu doua. Ea este ascunsă și nu i se dă drumul pînă ce mirele nu plătește, din nou, scump pentru aleasa lui. Cu acestă sumă de bani se vor plăti bucătăresele”, povestește femeia.

Alaiul se îndreaptă spre Starea civilă , unde în prezența părinților și a prietenilor spun „da” și continuă drumul spre biserică. În fața lui Dumnezeu și a celor prezenți la liturghie, mirii își rostesc jurămintele și pornesc spre casa mirelui. Aici, ei sînt întîmpinați de socrii mari care nu le dau voie acestora să intre în casă pînă ce nu mănîncă pîine cu sare și nu ciocnesc un pahar de șampanie cu părinții. „Restul de șampanie din pahar trebuie aruncat prin ogradă, pentru belșug”, continuă Maria Solomon. Conform tradiției, mireasa trebuie să împartă nașilor, părinților, fraților și surorilor prosoape și baticuri. După cîteva ore petrecute la mire acasă, alaiul se îndreaptă spre casa miresei. Obiceiul acesta vechi, de a te plimba de la o casă la alta în ziua nunții, provine de la faptul că în sat au loc simultan două nunți: una la mireasă acasă, și una la mire. Rostul acestor drumuri este pentru a fi aproape de toți invitații.

Există însă și unele schimbări. „Luni, la ora 12.00, la mire acasă veneau femeile cu salba. Un obicei vechi, pe care l-am învățat și eu de la părinții mei. Într-un șervet țărănesc se găsea o farfurie în care se puneau zahăr, orez, fidea sau mălai, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Aceste alimente erau adunate de mireasă, care trebuia să facă mîncare din ele în zilele ce urmau. Salba contiua pîna seara tîrziu. Acum, tinerii au renunțat la acest obicei, pentru că se lungesc prea mult cu nunta, care, după ei, durează și așa prea mult. Îmi pare rău că încet, încet, tradițiile se uită”, îmi spuse Ana Sumănaru. Acum, luni se ține socria și în aceeași zi se termină și nunta. Socria înseamnă închinatul banilor de către neamuri și apropiați. (Monica IANCU)