• în satul Bălăneasa, din comuna comuna Livezi, oamenii se străduiesc de doi ani să ridice o nouă biserică • deși au făcut trei memorii la Episcopia Romanului, pînă acum n-au primit decît vorbe goale • singurul sătean care a donat ceva mai mulți bani este Roman Vasile, „baronul” din sat • în rest, oamenii din sat muncesc zi lumină pentru „sectorul de odihnă definitivă”
Satul Bălăneasa este situat la cîțiva kilometri de „zona oficială” a comunei Livezi. Ca să ajungi la biserică, nu-ți trebuie decît puțină atenție deoarece, la marginea drumului ce duce spre Onești, pe partea stîngă, este amplasată o troiță care îți indică locul unde se află sfîntul lăcaș. Pitită între salcîmi, biserica se ivește privirilor abia atunci cînd te apropii la o sută, două de metri. Pe unul din copacii de la poartă, o plăcuță cenușie bătută în cuie arată că acolo se află „un șantier în lucru”. Urcăm puțin și, în curtea bisericii, cîțiva oameni șlefuiesc și taie de zor niște butuci. Lîngă ei, lăcașul de cult, vopsit cu ani în urmă, stă crăpat și așteaptă. Înconjurat de cruci, acest spațiu respectă vechea tradiție românească a cimitirului aflat în curtea bisericii. În fața ușii încuiate cu un lacăt mare chinezesc, veghează liniștiți, de-o parte și de alta, Sfinții Petru și Pavel, pictați în frescă. Nu știm dacă priveghiul lor se va sfîrși cînd biserica va cădea, în condițiile date. Observînd starea jalnică a lăcașului de cult, cu ziduri goase și crăpături în care îți intră mîna, ne-a surprins activitatea oamenilor ce forfoteau în jurul bisericii. Unul dintre țăranii aplecați asupra unui butuc a venit lîngă noi, și, în lipsa preotului paroh, plecat cu niscai treburi la oraș, ne-a dat lămuriri. „Biserica asta, pe care o vedeți aici, este veche, datează din 1850 și este ctitoria unor greci, familia Condopol”. Apoi, ne-a dus în pridvorul îngust și ne-a arătat de-o parte și de alta a sfinților Apostoli mormintele ctitorilor. „Acum, noi muncim să ridicăm o biserică nouă, mai la deal, ne-a spus el, arătînd pe coasta dealului, la cîteva sute de metri distanță.” Și într-adevăr, puțin mai sus se puteau vedea temelia de beton și zidurile de cărămidă și temelie de beton, ale unui viitor lăcaș de cult. Curioși să aflăm cum au reușit să ridice, în condițiile vitrege din țara noastră, biserica cea nouă, Anton Neculcea ne-a zis: „ne-am apucat de muncă în 2000, dar am mai renunțat din lipsă de bani. Am mai umblat prin satele vecine și-am mai strîns. Și așa, cu țîrîita, cărămidă cu cărămidă, ne străduim să o ducem la bun sfîrșit.”
Deși oamenii muncesc cu ziua, eu nu primesc bani. Însă își dau toată silința să facă o treabă bună. „Este biserica noastră, a adăugat Anton, unde să mergem în altă parte. Totul e cumpărat din banii noștri și ne dăm silința să terminăm cît mai grabnic. Aici e sectorul de odihnă definitivă, a încheiat el, arătînd spre cimitirul satului care înconjoară biserica.
Un alt sătean, auzind discuția, a venit încet, a salutat și, după ce l-a lăsat pe Anton Neculcea să termine, a precizat. „Am făcut trei cereri la Episcopie. E adevărat, am fost primiți frumos și ni s-a spus care e situația. Însă nu ni s-a dat nimic pînă acum. Ori, de vorbe goale sîntem sătui. Aici muncim cu toții. Am strîns bani mînă la mînă și am cumpărat lemne. Ne-am rugat de unii, de alții, care au căruțe și am cărat materialele. Acum ne chinuim să o acoperim să nu ne prindă iarna așa, că s-ar putea să o ia la vale”, spune cu năduf Radu Vasile, întorcîndu-se la lemnăraie. Tot de la oameni am aflat că singurul care a susținut mai serios construcția a fost Roman Vasile. „Baronul, așa semnează și în acte”, au adăugat oamenii.
Chiar și așa, munca se desfășoară greu. Banii sînt puțini, iar sătenii muncesc fără a primi vreo recompensă, ci doar pentru că e biserica satului și bucuria lor. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns