O carte despre sine: „Viorel Savin comentat de…”

Apariția unei cărți cu referințe critice despre un scriitor este un gest firesc. În cazul lui Viorel Savin, neobișnuit este faptul că însuși scriitorul publică într-un volum majoritatea covârșitoare a referințelor critice privitoare la piesele sale de teatru, romanele și volumele de poezie tipărite într-o întinsă perioadă de timp. Gestul poate fi taxat drept narcisism și oarecum chiar este.

Dar, când ai o operă atât de amplă (37 de volume publicate) poate chiar merită să fii narcisist. E munca ta de o viață și este normal să ții la ea. Într-un fel sau altul, Viorel Savin își gospodărește posteritatea încă din viață. Posteritatea este, însă, un teren alunecos, fiind incontrolabilă. Să ne amintim că, la apariția operei „Don Quijote” de Cervantes, lumea îl considera pe autor cam sărit de pe fix. Astăzi e cea mai citită carte din lume. Dacă posterității îi oferi nu numai opera în sine a unui scriitor, ci și opiniile cele mai autorizate ale vremii, oamenilor le va fi mai ușor să caracterizeze și să clasifice acel scriitor.
La Viorel Savin, însă, clasificarea este aproape imposibilă, pentru că niciuna dintre scrierile sale nu seamăna cu cea anterior publicată, între acestea neexistând o notă comună decât din punct de vedere stilistic. Destul de neobișnuit pentru un scriitor cu o operă destul de întinsă. Tematica abordată în teatru, de pildă, este atât de diversă, încât uneori ai impresia că autori diferiți au scris piese diferite. Numai stilistica scriiturii și filosofia gândirii te aduc repede la dramaturgul creator. Realizezi atunci de ce unele piese s-au jucat cu succes stagiuni de-a rândul la teatrele din București, Constanța, Bacău, Târgu Mureș, Iași, Botoșani sau Craiova, precum „Bătrâna și hoțul”, „Tu nu ești trupul tău”, „Funia”, „Ginere de import” etc. Deși diverse ca tematică, piesele lui Viorel Savin vizează exclusiv aspecte majore ale existenței umane; destinul individului într-o lume imprevizibilă, libertatea în raport cu ordinea socială, locul omului în istoria imediată a societății sale, stările conflictuale generate de orânduirea politică ș.a. Poate mai abitir decât în teatru, Viorel Savin izbutește în roman să creeze admirabile fresce ale unei societăți opresoare și a luptei existențiale a omului, precum cele zugrăvite în romanul „Impostorul sau arta înfrângerii de sine”, una dintre bijuteriile literare postdecembriste.
Este, astfel, un scriitor legat ardent de vremea lui, pe care o ilustrează cu un talent ieșit din comun, dacă talentul are ceva cu comunul. Autor polivalent (poet, prozator, dramaturg, eseist), Viorel Savin se dovedește un observator atent al vieții aflate sub dictatura prostiei, pe care o demitizează cu profunzime uimitoare, dar și cu o anumită furie. Gestul său de a aduna într-un volum cam tot ce s-a scris despre cărțile sale „este mai curând unul de sfidare la adresa uitării și a morții, căci Viorel Savin nu este un scriitor orgolios, ci unul complet al acestui timp și a tuturor timpurilor” – scria Valeria Manta Tăicuțu despre opera scriitorului.