Elena Enea, matusa si nasa lui Labis, a infruntat secolul de viata cu multa credinta in Dumnezeu, a cladit o casa, a crescut copii, s-a bucurat de fiecare clipa traita. Ea ramine un exemplu demn de urmat, pentru faptul de a nu fi ingenuncheat in fata greutatilor, ba dimpotriva, asa cum spunea chiar ea, „greutatile m-au ridicat, ele mi-au dat puterea de a razbate in viata si asta numai datorita lui Dumnezeu, atotputernicul”. Dar sa reinnodam firul povestirii Elenei Enea, despre familia sa: „Peste satul in care eram refugiati alaturi de toti invatatorii din judetul Baia, treceau zilnic avioane americane, care se intilneau cu avioanele germane. Luptele date in aer ne sileau sa ne ascundem pe unde puteam, cu copiii dupa noi: in lanuri de porumb, pe sub podul in care traia familia Nita, unde locuia Profira Labis impreuna cu copiii ei, Nelu si Margareta. Noi locuiam putin mai la deal, la a doua casa. Pe Nelu il inspirau aceste momente, iar mai tirziu va scrie «In refugiu». Fetele pentru care scria cu atita verva si ascunsa emotie versuri erau fetele lui Mos Nitu, Sofica si Veronica. Reintorsi din refugiu dupa un drum lung si obositor, in Falticeni, hotii ne-au furat valiza cu haine si am ramas doar cu ce aveam pe noi. La Poiana Marului, scoala si casa erau arse. La Valeni, de asemenea. Ne-au primit oamenii din sat sa dormim la ei, pina se va putea repara ceva. Dar dezastrul razboiului n-a fost totul, caci abia acum incepeau chinul si calvarul. In 1946, eu si sotul meu am fost mutati la scoala din satul Stirbat, comuna Liteni, judetul Suceava. Aici se vor desparti si copiii, si parintii. Familia Labis a ramas la Valeni, in locul nostru. Copiii, care incepusera scoala la Falticeni, s-au despartit si ei: Nelucu a ramas la Liceul «Nicu Gane», iar Adriana – verisoara lui, a plecat la Suceava. Peste doi ani, din nou o pedeapsa ne-a fost aplicata si din nou familia s-a mutat la Corni, in judetul Botosani. Asa se face ca fiul meu Costica a plecat la Botosani si s-a despartit de Nelu, cu care locuise la doua gazde in Falticeni, pe strada Radaseni, vis-a-vis de casa in care a locuit Ion Ceanga, pe cind urma scoala de catiheti. Au inceput apoi, sa corespondeze. Dar cine si-ar fi inchipuit ca Nelu va muri atit de tinar, pentru a-i pastra scrisorile? Si totusi, au mai ramas citeva, in care sint relatate fapte si intimplari de la diferite concursuri, spectacole si plecarea definitiva spre Iasi, apoi spre Bucuresti”.
Ani de-a rindul, la Slanic, numele poetului a fost pastrat si pomenit cu mare sfintenie de catre Elena Enea si Adriana Cimponeriu. Din pacate, povestea destinului tragic al poetului cu nume de Luceafar nu va mai fi rostita niciodata in aceste locuri incarcate de amintiri, de catre cele doua personaje feminine care au exercitat o puternica inriurire in existenta atit de romantica, desi atit de scurta, a lui Nicolae Labis. Pentru matusa si verisoara poetului, care au trait ultimii ani in conul de umbra al uitarii si ne-au parasit atit de discret, am dedicat acest remember Labis, presarat cu parfum de poezie si iubire de frumos. „Ca toti precocii, Labis, poetul pe care soarta avea sa-l boteze cu un pumn de zapada vesnica, n-a avut adolescenta. Viata lui constienta a fost un amestec indirjit de copilarie si maturitate. Poetul isi refuza istoricii, evenimentele au fost cind prea grabite pentru a fi luate in serios, cind prea flagrante – mai tirziu – pentru a nu fi fost neglijate in favoarea altora viitoare. Intre doua jocuri, copilul de 9 ani incepea sa lege primele rime; la ametitoarea apropiere de ziua sfirsitului, baiatul de 21 de ani isi compunea capodoperele. Cine sa fi avut taria sa anticipe? Murind la virsta cind multi abia se nasc, poetul a lasat o biografie desfasurata exclusiv in public, fara acel neprevazut de culise pe care-l produce virsta de mijloc. Cercetatorul incearca mereu pudoarea de a zgindari intimplari recente, deseori banale, de a pune pe virstnici sa se refere la un tinar care el insusi ii respecta. Parintii vorbesc despre Labis ca de un copil, tresarind doar din cind in cind la auzul numelui sau, ca in fata unei umbre mari care-i invaluie”, spunea cu nostalgica aducere aminte, scriitorul Romulus Rusan. (Va urma).
Lasă un răspuns