• femeia, care a avut cîndva o casă, trăiește astăzi din mila trecătorilor • patronii de pe strada Banca Națională, care îi mai dau de mîncare, spun că asistenții sociali au dus-o într-un centru specializat, dar Aurora a revenit pe străzi după numai cîteva zile
O văd zi de zi pe strada Banca Națională. E o femeie trecută de mult de prima tinerețe, despre care oamenii din zonă spun tot felul de povești. Înainte s-o abordez mi-am făcut curaj. Era și ieri, ca și în celelalte zile, pe jos, pe betonul aprins de căldură. Printre hainele murdare, abia îi zăresc chipul. De la depărtare, nici n-ai bănui că acolo, jos, e un om. Pare mai degrabă un morman de haine vechi. Abia cînd mișcă îți dai seama că sub maldărul de vechituri zace un suflet.
Ieri dimineață dormea pe trotuar, în spatele unei mașini. Chipul plin de riduri e inexpresiv. Bătrînica din fața mea are fața arsă de soare. Mirosul mă face s-o iau din loc, dar curiozitatea mă ține în loc. Am rămas însă extrem de surprinsă cînd mi-a zîmbit și, din dosul buzelor sale, au răsărit niște dinți aproape impecabili. O imagine care contrasta puternic cu vechiturile de pe ea.
Iulia Bulbuc, pentru că așa îmi spune că o cheamă, doarme de trei ani sub cerul liber. Cei din zonă îi spun însă Aurora. Mai toată lumea din cartier o cunoaște, fiindcă femeia pe-acolo își face veacul. E suficient doar s-o întărîți un pic, că bătrîna începe să-și depene povestea. „Am lucrat la frizeria de pe strada asta, la numărul 22 sau 24, și am avut și o casă”, începe să-mi spună ea. E însă incoerentă. Ar vrea să-mi spună parcă totul într-o clipă, dar ideile se pierd pe drum. Se pare că și faptul că a ajuns în stradă, și alcoolul au contribuit din plin la pierderea unei logici. Nu reușesc să aflu ce anume s-a petrecut în viața ei, cum de nu mai are locuință, și de ce a ajuns în starea asta.
Cei care se mai milostivesc de bătrînă sînt angajatele de la cuptorul Pambac, situat pe aceeași stradă, de la care Aurora își aștepta ieri nerăbdătoare prînzul. „Pînă la ora 12 nu pot să mănînc, mai ales că azi e Sfînta Miercuri. Femeile astea drăguțe de la cuptor îmi coc acum cartofii și ciupercile pe care le-am primit de la oameni”, îmi mărturisește bătrîna. Insist și o întreb din nou unde doarme și de cînd nu a mai luat masa ca oamenii. „Dorm pe unde apuc, iar de o masă decentă, ce să mai zic, aproape că am uitat ce înseamnă”, îmi spune femeia, apoi lasă capul în jos, de parcă, subit, postura în care am găsit-o o face să se rușineze.
„Au dus-o la centru, dar n-a stat”
Simpla mea prezență lîngă bătrîna murdară îi face pe oameni să se oprească. Abia de la locuitorii din zonă mai aflu cîte ceva despre Aurora. „Asistenții sociali de la Centrul de Îngrijire și Asistență au vizitat-o de cîteva ori și au adăpostit-o acolo, dar în zadar. După numai o zi sau două, femeia se întoarce înapoi pe străzi. Noi o ajutăm cum putem: soția mea i-a dat, nu cu mult timp în urmă, haine și încălțări. Dar degeaba, pentru că tot în zdrențele murdare în care o vedeți îmbrăcată umblă. O mai ajută și doamnele care lucrează la cuptorul de pîine, în sensul că îi fac de mîncare, iar dimineața îi mai dau cîte o cafea. Dar să știți că nu este singura care stă pe aici. Mai este o femeie, Ileana o cheamă, care își face veacul pe la ghena de gunoi. Nu de puține ori am văzut-o cînd își făcea ochiuri acolo. Am ajutat-o și financiar, împrumutîndu-i bani, deoarece ele au pensii și mi i-au dat înapoi”, îmi povestește Gheorghe Lehăduș, patronul unui magazin din zonă.
Îl las și mă întorc la Aurora. Femeia reia povestea și mai aflu că are o fată care locuiește la țară, la Secuieni. „Nu mă duc la ea pentru că și ea are necazuri. Iarna nu are lemne de foc, nu vreau să o necăjesc. Oamenii care trec pe aici mă ajută și ei cum pot, unul îmi dă un cartof, altul o pătlăgică, fiecare ce are”, îmi mai spuse Aurora. O chestionez din nou asupra modului în care a ajuns în stradă. Nu scot mai nimic de la ea, așa că renunț. Mă resemnez și eu, la fel ca și trecătorii care o ocolesc sau trec de parcă femeia culcată pe jos nici n-ar exista. Lumea de prin zonă spune însă, că turiștii sau cei reveniți din străinătate se uită cam lung la ea. „Deunãzi trecea un grup de americani pe aici. Strîmbau din nas și se uitau la ea de parcă nu au mai văzut cerșetori. Ce-i drept, poate că acolo autoritățile fac ceva cu oamenii ăștia. Asta este, de acum ne-am obișnuit cu prezența lor aici”, îmi spune Gheorghe Lehăduș.
Între timp, Aurora a primit mîncare. Prinde mîncarea cu mîinile murdare și înfulecă din ea. N-o deranjează nici oamenii care se perindă prin jurul ei, nici zgomotul, nimic. De parcă ar trăi într-o altă lume. Atunci o las și, încet, încet, o iau înainte pe stradă. Mai arunc o privire peste umăr, să văd dacă e tot acolo. Femeia își continuă traiul, tot pe jos, printre picioarele oamenilor, dar parcă departe de tot ce-i în jur. (Monica IANCU)
Lasă un răspuns