Gimnast de performanță, antrenor emerit și conferențiar universitar, Mircea Bibire este acum unul dintre cei mai buni formatori de antrenori de gimnastică din țară. De numele său se leagă o bună parte din istoria ultimelor decenii a gimnasticii românești. Într-o epocă în care cele mai tinere gimnaste începeau performanța la 17-18 ani, Mircea Bibire a avut curajul să meargă la concursuri interne și internaționale cu fetițe de 13-14 ani. Gestul său a produs, la vreme respectivă, multe controverse. Nu exista, pe atunci un regulament care să interzică participarea gimnastelor la concursuri interne și internaționale, însă era întipărită prejudecata că gimnastica este un sport mult prea periculos pentru un copil. Precedentul a fost, însă, creat de micuțele noastre gimnaste. După ani lungi de contestații, rezultatele din România, care au culminat cu marele succes al Nadiei Comăneci la Montreal, la numai 14 ani și jumătate, au convis și echipele altor țări să coboare pragul vîrstei gimnastelor pînă în jurul vîrstei de 14 ani.
Mîinile lui Mircea Bibire au modelat gimnaste de mare renume, dacă este să amintim doar pe Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Gabriela Trușcă, Gabriela Potorac, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Vanda Hădărean și multe, multe altele. Mircea Bibire ar fi trebuit să fie acum, în lumea gimnasticii românești, o legendă. „Pînă să ajungă la marea performanță, gimnasta a trecut pe la «învățător», pe la «profesor», apoi a urmat și «facultatea». A trecut prin multe mîini. De la fiecare a primit cîte ceva. Fiecare i-a dăruit tot ce a știut și a putut, fiind convins că are în mînă un «diamant». În care și-a pus speranțe. Căruia i-a dăruit cîte un strop din inima și sufletul său. Această gimnastă cu doctorat este, negreșit, o operă colectivă, o sinteză reușită a tuturor celor care a contribuit la împlinirea ei. Are mulți «părinți». Pînă să ajungă în lotul național de la Deva, Andreea Răducan a fost pregătită, ani buni, de o antrenoare din Bîrlad. Din nefericire, numele ei nu este cunoscut de nimeni acum. Nu cred că există la această oră în țară gimnaste de 14-15 ani care să se fi pregătit doar cu un singur antrenor sau un cuplu de antrenori. toate au beneficiat de pregătirea unor specialiști, de la inițiere pînă la consacrare. Dacă acești antrenori «de jos» nu ar fi lucrat bine și pentru viitor, oricît de talentate ar fi fost gimnastele, nu ar fi putut ajunge acolo, unde munca se finalizează pentru a deveni campioane. Din nenorocire, însă, pentru gimnastica noastră, atunci cînd se obțin rezultate mari, unii primesc aproape tot, iar alții, nimic. Ceilalți rămîn doar cu amarul și, în continuare, trebuie să o ia de la început cu entuziasm, cu o generozitate de care nu sînt capabili decît cei mici, «cei de jos», cei de la capitolul «și alții»”, spune, cu amar, Mircea Bibire.
A început să practice gimnastica pe la cinci – șase ani
Recunoaște singur că în adîncul sufletului său este un timid.
Extrem de volubil și de pătimaș cîtă vreme vorbește despre gimanstică, devine dintr-o dată zgîrcit în amănunte atunci cînd trebuie să vorbească despre viața personală. Mircea Bibire: „M-am născut în 1930 ,în Bacău. Părinții mei locuiau pe atunci pe strada Martir Horia. Aveam o grădină destul de mare și o curte frumoasă, plină de flori. Cînd ne-am făcut mai mărișori, eu și fratele meu, florile din curte erau puse la grea încercare de mingile noastre și de tot felul de aparate de gimnastică improvizate, pe care le așezam unde vedeam cîte un colțișor mai liber. Cred că gimnastica a fost un fel de microb de familie. Fratele meu a fost, la rîndul său, atras de acest sport, l-a practicat, chiar cu succes multă vreme, însă acum este cunoscut mai mult după pseudonimul Ovidiu Genaru. E scriitor. Erau prin vecini mulți copii de o seamă cu noi, așa că toată strada era a noastră. Tot timpul am fost atrași de activitatea sportivă. Imporivizam tot felul de jocuri, copiam figurile acrobatice pe care le vedeam la circ. Am improvizat paralele din două cozi de lopeți și o bară fixă dintr-o țeavă sprijinită pe doi stîlpi de lemn. Pe la vîrsta adolescenței, am început chiar să practicăm gimnastica de performanță”, își începe, timid, Mircea Bibire, povestea, cu o sfioșenie rar întîlnită la un bărbat.
Chiar dacă avea destulă înțelegere pentru năstrușniciile sprotive ale băiatului cel mare, om așezat și la locul lui, tatăl său a vrut, ca toți părinții, să facă, totuși, „om” din el, așa că l-a îndemnat să dea admitere la Liceul Economic. A urmat, ascultător, povața tatălui, chiar dacă nu era tocmai lucrul pe care și-l dorea cel mai mult în viață. Pe toată perioada liceului s-a numărat chiar printre cei mai buni și mai sîrguincioși elevi din școală.
„Am intrat în închisoare cu 65 de kilograme, iar cînd am iești avea 44”
Tulburările politice din acea vreme aveau, însă, să îi infuențeze covîrșitor viitorul. „În 1948, la numai trei zile după naționalizare, o armată întreagă de securiști a venit și m-a ridicat pe sus din clasă pentru «activitate politică interzisă». Eram șeful clasei și încă nu eram înscris în UTC. Doi ani de zile am stat închis. Am intrat cu 65 de kilograme, iar cînd am ieșit, aveam 44…”, povstește Mircea Bibire. „Este un film cenușiu din viața meau de care nu aș vrea să îmi mai aduc aminte. Din cauza mea, și fratele meu a avut de suferit foarte mult. Nu a putut să se înscrie niciodată în UTC. Ce- i drept, nici nu l-a interesat prea mult acest lucru”, se scuză, apoi, Mircea Bibire. După ieșirea din închisoare, și-a reluat studiile. Examenul de bacalaureat l-a susținut chiar în clasa în care a fost arestat. Pînă la urmă, profesia de economist avea să îi folosească. După absolvire, a lucrat în funcția de contabil la diverse instituții și întrerpinderi din Bacău.
Pasiunea pentru sport, însă, nu a fost definitiv abandonată. A jucat fotbal în echipa CFR, făcea voluntar activitate de atrenorat în gimnastică la fost liceu „George Bacovia”, se antrena acasă la haltere și orice oră din timpul liber era dedicată mișcării fizice. În timpul unui spectacol acrobatic demonstativ care a avut loc pe Stadionul Central, a pășit neatent și a pus mîna alături de bîrnă. „Șase copci mi-au prins în mîna ruptă în timpul căzăturii. A trebuit să abandonez, de atunci, activitatea de performanță”, mai spune Mircea Bibire.
A mers pe scara trenului să poată da admitere la facultate
Nu se simțea împlinit doar ca absolent al unui liceu. Trebuia să urmeze un învățămînt superior, așa că, în vara lui 1954, s-a înscris să dea admitere la secția de gimnastică a Institulului de Cultură Fizică din București. Însă, în urma întîmplării petrecute în 1948, avea interdicție să părăsească orașul. „Nu puteam părăsi localitatea decît cu aprobarea poliției. M-am dus la comandatul Miliției de atunci și l-am rugat să îmi aprobe plecarea la examenul de admitere. Mi-a spus că voi primi răspuns acasă dacă am sau nu voie să plec, abia după o lună de zile. Eu aveam examenul a doua zi. Am mers pe scara trenului pînă la București, să nu mă vadă cineva, și tot la fel m-am furișat și la întoarcere”, își aduce aminte acum antrenorul Bibire. Cît timp a făcut facultatea la fără frecvență, și, mai apoi, după absolvire, a continuat să antreneze, pînă în 1969, echipe de gimnastică la diverse cluburi sportive din Bacău, printre care Clubul Sportiv Școlar Letea și Sport Club Bacău.
„Erau vremuri în care participau în concursurile de gimanstică și femei căsătorite. Exista prejudecata că o gimnastă trebuie să fie elegantă, frumoasă. Însă, între o gimnastă frumoasă și o femeie frumoasă este o diferență imensă. O gimnastă care arată bine în constum, poate părea slăbă dacă este îmbrăcată în haine de stradă. O femeie împlinită, cu forme frumoase, nu poate avea aceeași zveltețe ca o fetiță tînără, suplă. O fetiță de 10-12 ani e puternică, pe cînd la 20 de ani e copleșită de propria greutate. Lucrarea mea de diplomă la absolvirea facutății a avut drept temă «Specializarea timpurie în gimnastică». În 1969, la Campionatele Europene din Suedia, am avut curajul să merg în concurs cu Felica Dorneanu, care avea pe atunci doar 11 ani. Nu se punea încă problema restricțiilor de vîrstă în regulamentul de participare, însă curajul nostru a fost îndelung comentat în acea vreme. Mai tîrziu, și alte echipe ne-au urmat exemplul și au început să se prezinte la concurs și cu gimnaste de vîrste mai mici”, spune Mircea Bibire. În această perioadă o antrena și pe gimnasta Maria Secară, care, în 1960 a fost selecționată în lotul pentru Jocurile Olimpice de la Roma. Nu după mult timp, Maria Secară avea să devină Maria Bibire, iar după ce a devenit antrenoare, i-a stat alături în tot ceea ce a însemnat activitate de antrenorat.
În spionaj, la Praga
Gimanstica românească începuse să se afirme pe plan mondial, însă lideri rămîneau cehii, urmați, îndeaproape, de ruși. „În timpul invaziei din Cehoslovacia, făceam parte dintr-o echipă de antrenori români plecați în schimb de exepriență la colegii cehi. Am ajuns la Praga cu două zile înainte de invazia trupelor sovietice. Am întîmpinat multe greutăți pînă să ne întoarcem în țară, iar șederea ne-a fost prelugită cu mult mai mult decît era prevăzut în programul vizitei. Experiența de atunci ne-a fost, însă, extrem de folositoare. Am adus de la cehi soluții tehnice care reprezentau o noutate pentru noi la acea vreme, care au fost de un real folos echipelor noastre”, mai povestește Mircea Bibire.
Cine a descoperit-o, de fapt, pe Nadia Comăneci?
În 1969, a luat ființă Liceul de Gimanstică din Onești. Un proiect extrem de îndrăzneț. Școala din Onești era, la acea dată, primul liceu de gimastică de lume. Au fost 36 de gimnaste de la cluburile din țară. Printre ele se aflau Nadia, care făcea deja gimnastică de mai bine de doi ani, și Teodora Ungureanu, care fusese pregătită la Reșița de Andrei Kerejeș. 18 dintre gimnastele din lot au fost aduse de la Bacău, printre care și Anca Grigoraș. Mircea și Mariana Bibire au mers să antreneze grupul venit din Bacău. „A fost un entuziasm extraordinar atunci. Lucram cu fervoare și pasiune. Eram o adevărată familie. Nadia era încă de pe atunci, un copil teribil. În urmă cu aproape un an, la o emisiune a lui Florin Călinescu, a fost invitat Bela Karoly. În timp ce se difuza emisiunea, am primit un telefon de la un fost coleg, care era mai mult decît stupefiat de ce putea să spună Bela pe post. «Cum se poate lăuda că el a descoperit-o pe Nadia?», m-a întrebat, indigat, colegul. Îndignarea lui era justificată, iar adevărul trebuie respectat. Karoly nici nu avea cum să o descopere pe Nadia, pentru că în perioada în care s-a deschis liceul din Onești el era, pe atunci, antrenor de handbal. În realitate, Nadia a fost descoperită de Marcel Duncan, care s-a și ocupat, apoi, de pregătirea ei pentru o vreme și după deschiderea liceului, iar Bela a venit la lot în 1971, după plecarea unui lot masiv de antrenori de la Onești. Nadia era un copil extraordinar, înzestrată cu calități fizice de exepție. Toată lumea era convinsă încă de pe atunci că va deveni o mare stea a gimansticii”, a ținut să amintească Mircea Bibire.
Ilie Verdeț venea la antrenamente în fiecare dimineață
Un alt capitol remarcabil din cariera antrenorului Mircea Bibire a fost perioada în care s-a ocupat de pregătirea lotului olimpic pentru Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976. „Cantonament total. Fetițele nu știau alt drum decît cel pînă la sala de antrenament, restaurant și dormitoare. Erau flămînde fetele de nu vedeau pe unde călcau. Primeau la masă cîteva foi de salată, alături de ceva bucățele de carne. Nici nu erau așezate bine farfuriile, că venea Bela, arunca bucățile de carne și lăsa doar foile de salată. Karoly a fost un bun antrenor tocmai pentru faptul că nu a practicat niciodată gimnastica. Cînd știi cît muncesc fetele trăgînd de bare, nu te lasă sufletul să le chinui cu un așa regim alimentar”, mai povestește Mircea Bibire.
Pe toată perioada cantonamentului, Ilie Verdeț venea și le vizita pe fete la antrenament, în fiecare dimineață. „Într-una dintre zile, a venit mai vesel decît de obicei. Ne-a întrebat ce facem, cum ne simțim, și ne-a rugat, apoi să ne așezăm pe scaune, că are să ne dea o veste grozavă. «Medaliile de aur vor fi recompensate cu o Dacie, argintul cu o Skoda, iar bronzul cu un Trabant», a anunțat atunci Verdeț. Nu vă mai spun ce explozie de bucurie a fost pe capul fetelor. Nu au mai ieșit din sală pînă la plecarea la Montreal. Se aruncau cu un curaj nebun pe aparate. Au căpătat un spirit de competeție și au început să se depășească unele pe celeleate cu mult mai mult decît o făceau înainte”, mai spune Mircea Bibire.
Cu o zi înainte de plecarea spre Canada, o schimbare în regulamentul de participare la concurs avea să fie primită cu stupefacție de întreg lotul de antrenori. Echipele participante nu puteau fi însoțite în timpul concursului decît de o antrenoare, iar la antrenamentele premergătoare concursului, de un antrenor. Regula în gimanstică este ca echipele să fie pregătite de cupluri mixte de antrenori. „Cuplurile de acest fel se completează foarte bine unul pe altul. Un antrenor gimnast nu poate pregăti performant o gimnastă, fără a avea alături o antrenoare. Deși pare greu de crezut, o antrenoare femeie este cu mult mai abilă și mai curajoasă decît un bărbat. Întîmplarea a făcut că Bela Karoly să nu aibă drept partener o femeie. A fost adusă, imediat, Marta Karoly, de la Onești, și a plecat cu lotul de fete la Montreal, deși nu participase nici un minut la cantonamentul dinaintea Jocurilor. Eu am rămas acasă. După Montreal, Marta Karoly a fost cea care primit Dacia. Eu am fost recompensat cu 4.000 de lei”, spune, cu amar, Mircea Bibire.
Lasă un răspuns