O împătimită de poezie vrea să facă medicină

• Mădălina Ivan vrea să devină doctor, deși înainte de a face 18 ani a publicat un volum de poezii • justificarea opțiunii ei: vrea să fie independentă, iar din literatură nu poate trăi

O cheamă Elena Mădălina Ivan și este în clasa a XII-a la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu”. E brunetă, cu ochi negri, și mă privește surprinsă. Începe să zîmbească cînd îi spun că vreau să îi iau un interviu. De ce ea? Pentru că are 18 ani și are deja la activ un volum de poezii, multe premii pentru literatură și alte scrieri. Pe bancă, alături de cărțile de limba și literatura română – învață pentru olimpiadă – observ și o carte de chimie. Ridic din sprînceană a surpriză. Îmi explică imediat că vrea să dea la Medicină. O privesc și mai mirată. Îmi pun în minte s-o întreb și despre medicină, dar mai întîi îmi încep întrebările despre pasiunea ei pentru poezie.

Pentru Mădălina, totul a început prin clasa a V-a, cînd a luat premiul „Convorbirilor Literare” pentru proză. Apoi, în clasa a VI-a, a urmat premiul I la concursul „Între sute de catarge” și, pînă să ajungă la liceu, a continuat să scrie. Poeziile ei au apărut în revista „13 Plus” și în revista liceului, iar în clasa a IX-a în mintea tinerei se conturează ideea unui volum de poezii. Cu susținere din partea părinților și a celor dragi, pe 20 noiembrie 2000 îi apare volumul intitulat „Dialog cu Îngerul păzitor”. După ce și-a văzut scopul împlinit, Mădana, cum îi spun colegii, s-a apucat de scris teatru, piesa ei „Dincolo de uși” primind premiul întîi la concursul „Nova”.

– Talentul tău literar e evident, dar de unde pasiunea această pentru literatură?

– La mine în casă se citește mult, și părinții mei, de cînd eram mică, mi-au stîrnit pasiunea pentru frumos.

– Paradoxul este însă, că în ciuda faptului că urmezi un profil uman, tu te îndrepți spre medicină?!

– Da, e adevărat. Dar vezi, literatura nu mă va ajuta să îmi întrețin familia și să fiu independentă. Îmi trebuie o meserie care să îmi ofere aceste lucruri.

– Cît e de greu pentru un filolog să învețe chimie și biologie, obiecte pe care nu le mai studiezi la școală?

– E greu, chiar foarte greu uneori. Dar eu sînt curajoasă și, în plus, îmi plac provocările.

– Poeziiile tale sînt de dragoste. Înseamnă că iubești mult?

– Da, iubesc mult, însă nu vreau ca lumea să se bage în viața mea personală.

– Atunci cînd scrii, ce te inspiră?

– În general e vorba de zbuciumul meu interior care mă împinge să scriu, mă inspir din viață și din eșecul comunicării dintre oameni.

– După atîta muncă, căci totuși ești în clasa a XII-a, cum te relaxezi?

– Mă destine o plimbare cu prietenul și un film bun. E cea mai bună terapie.

– Cînd erai tu mică, înainte să pui mîna pe stilou, ce meserie vroiai să urmezi?

– Vroiam să mă fac cîntareață sau doctoriță. Dar, de fapt, cred că asta vor toate fetițele.

– Ce personaj sau personalitate ți-ar plăcea să cunoști?

– Mi-ar place să îl cunosc pe Fred Vasilescu din „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. E personajul meu preferat pentru că mi se pare că este un prototip al bărbatului ideal. De asemenea, aș vrea să îl cunosc pe Nichita Stănescu.

– Dintre persoanele din jurul tău pe cine admiri cel mai mult?

– Nu pot să spun că admir pe nimeni din jur, dar iau ce e mai bun de la fiecare. Ca să fiu puțin lipsită de modestie, am să spun că mă admir pe mine. Chiar mă admir. (Roxana ȘMIL)