O pictoriță care a ajuns la 70 de ani și a cărei deviză pare să fi devenit „Simt că pot să lucrez”. Aceasta este Maria Petrescu Brînză, o artistă pe care destinul nu a cruțat-o. Merge foarte greu, cu ajutorul unui scaun, prin casa ei din comuna Cașin, casă bătrînească, împodobită cu vitralii. Ușa deschisă oricînd pentru vizitatori îți oferă posibilitatea să descoperi un salon de pictură cu tablouri ce au împînzit toți pereții. Într-un colț zărești chipuri de copii, apoi peisaje din satul său natal, Zoița (Buzău), de la izvoarele Curiței, micul afluient al Cașinului. „Autoportretul” îți arată un chip neliniștit, neîmpăcat, și vorbele ei îi întăresc convingerile: „O critică sinceră te ajută”.
A avut expoziții personale deschise la Bacău și Onești, la care au fost prezente personalități ale acestor locuri. De mulți ani, însă, nici un alt artist nu a mai întrebat-o nici de sănătate, nici despre creația sa. Privirea cuprinde un tablou cu maci aprinși, ce închipuie covoarele noastre românești, și în acea tăcere se aud cuvintele sale pline de regret: „să poți și să nu faci este păcat”. Ar primi copiii de la școlile din apropiere în „Salonul de pictură”, pentru lecțiile de desen, și, tot cu cu amărăciune, remarcă: „orele de desen nu mai sunt ținute de profesori de desen. Această catedră este azi la îndemîna oricui”.
Pe lîngă durerea fizică, Maria Petrescu Brînză mai are o durere, sau altfel spus un vis neîmplinit: realizarea unui album cu lucrările sale care au fost remarcate în expoziții de grup, au încîntat și încîntă ochii privitorilor. Nu se poate despărți altfel de nici o lucrare a sa, vrea să o știe reprodusă într-un cît de mic album, să o poată revedea oricînd.
Pictorița Maria Petrescu Brînză și-a pregătit planșeta de lucru cu culori sumbre. Singura mîngîiere a ei, arta, întreruptă de vizita vreunui copil, asupra căruia își revarsă toată dragostea, o face și mai încrezătoare, cu toată tristețea care o trăiește. (Ion MORARU)
Lasă un răspuns