O poveste cu tilc

Bărbatul stătea în scaunul cu rotile pe trotuar. Stătea şi atit. Nu cerşea, nu agasa trecătorii, pur şi simplu stătea pe trotuar şi aştepta ceva.

Cind am ajuns în dreptul lui, m-a întrebat blind: „Domnule, nu cumva aveţi treabă în farmacie?”.

Peste drum, la parterul unui bloc, se afla o farmacie. Pe bărbatul din scaunul cu rotile îl despărţeau cele circa 10 trepte care ar fi trebuit urcate precum şi panta de peste 45 de grade a rampei pentru persoanele cu handicap locomotor. Da, farmacia se aliniase la legea care prevedea că, pentru ca persoanele cu dizabilităţi să poată intra în instituţii publice, farmacii, dispensare, etc., trebuie construită o rampă de acces.

Însă, rampa de la acea farmacie, ca, de altfel, aproape toate rampele din Bacău, e atit de abruptă încit poate fi folosită ca trambulină pentru un campionat de sărituri şi mai puţin pentru a permite unei persoane aflate într-un scaun cu rotile să urce pe ea.

Nu aveam treabă, însă m-a intrigat situaţia şi i-am spus că-l pot ajuta dacă are nevoie de ceva.

Bărbatul mi-a dat o reţetă şi a scos un milion de lei vechi şi m-a rugat să-i iau medicamentele.

„Domnule, eu stau de jumătate de oră şi încerc să fac semn cu mina la farmaciste, însă pină acum nu s-a uitat nici una pe fereastra”.

Am urcat scările la farmacie, am luat medicamentul – care era ceva împotriva durerilor şi care costa sub o sută de mii – şi i-am spus farmacistei despre ce este vorba. Femeia ştia de acest bărbat. Era un client vechi al farmaciei şi s-a scuzat că a uitat să se uite pe geam să vadă dacă nu cumva a venit bărbatul în scaunul cu rotile.

Am revenit cu medicamentul şi cu restul de bani şi l-am întrebat pe bărbat dacă are nevoie de ajutor ca să ajungă acasă.

„Nu, domnule, de-acuma e simplu pentru mine. La farmacie nu am putut ajunge, în rest mă descurc”.

Întimplarea asta are tilcul ei. Cindva gindeam că aceste rampe sunt o cheltuială inutilă pentru societate deoarece ar fi prea puţine persoane care să beneficieze de aceste facilităţi. Însă, mi-am dat seama că lipsa unei singure astfel de facilităţi (sau construcţia unei rampe cu pantă atit de înclinată încit sa nu poate fi folosită) poate însemna condamnarea la moarte a unei persoane care are absolută nevoie de un medicament.

Pentru că asta înseamnă societatea: să avem grijă şi de semenii noştri mai puţin norocoşi; să le oferim şi lor o şansă de a trăi decent. Ajutorarea celor aflaţi în situaţii-limită nu este pomană ci o dovadă de omenie.

Astăzi ni se propovăduieşte teoria nazistă a debarasării de tot ce înseamnă cheltuială socială, că bolnavii, pensionării, mamele cu copii sint doar nişte leneşi care cerşesc pomana statului. Însă cei care ne inoculează aceste idei evită să spun că statul este format şi din aceşti oameni.

In fond, statul exista nu pentru a oferi citorva politicieni ocazia sa se imbogateasca peste noapte ci pentru a gestiona niste riscuri; pentru a oferi aparare impotriva dusmanilor, pentru a oferi protectie, educatie si servicii de sanatate cetatenilor, pentru a-i ajuta pe cei slabi…