„O prostie mai mare decit un munte”

De la inaltimea catedrei sale profesorale si a calitatii de membru al Academiei Romane, dl. Neagu Djuvara a comis ritos o prostie mai mare decit Omul si Caraimanul la un loc si mai intunecata decit cea mai neagra noapte a spiritului: anume ca „Eminescu e un poet de debara, un autor romantic desuet. Pe deasupra mai e si nationalist”. Vine, astfel, in sprijinul unor critici frustrati, dornici sa conteste tot ce a dat mai de valoare cultura romaneasca. Ca sunt prea destui si din astia. Dl. Djuvara nu cred ca din prostie o face (care e prima din cele sapte pacate capitale ale lumii), ci din trufie neroada, invidie, fanatism si rautate gratuita. Eu nu-mi propun sa-l apar pe Eminescu nici cu argumentele geniului sau, nici cu cele ale culturii. Eminescu se apara singur cu opera sa mai bine decit ar face-o cel mai talentat discipol. Vreau doar sa reamintesc ca nimeni ca el n-a scris o poezie de mai mare noblete, marinimie si smerenie. El iubea totul si toate cele: furtuna si seninul, moliciunea si linul, raul si binele, greseala si dulceata, blindetea si visurile. L-a iubit pe Shakespeare si l-a inteles ca nimeni altul, marturisind cu smerenie ca „M-ai invatat ca lumea s-o citesc”. Fara sa se fi declarat filosof, Eminescu a stiut ca poezia e tainica si ca mai mare decit toate e „Taina Lumii acesteia”. Ca istoric, dl. Djuvara ar fi trebuit sa stie ca Nicolae Iorga a precizat ca „Drumurile istoriei acestei natiuni trec prin inima lui Eminescu. Este perfecta identitate dintre poet si neamul sau. Rezonanta dintre Eminescu si neamul romanesc tine de ordinul surprizelor biologice si spirituale”. In comparatie cu Nicolae Iorga, dl. Djuvara e un pigmeu. De la geniul lui Iorga ar fi trebuit sa invete ca Eminescu a recapitulat istoria poporului roman, a restituit-o in valorile ei cele mai tainuite, cu o usurinta si naturalete care tin de miracol. A facut din istoria romanilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevarului istoric autoritate si prestigiu. Nu-i pretindem dlui Djuvara analize literare inteligente, dar macar argumentele ce tin de propria sa stiinta si cariera ar fi trebuit sa-i fie familiare. Ii erau la indemina tocmai de la Nicolae Iorga, pentru ca acesta avea o minte cosmica, depasind fruntariile tarii si a disciplinelor carora s-a consacrat. Putine minti cu o sete universala de adevar si o vocatie ardenta de participare la elanul vital al neamului nostru am avut in cultura romaneasca, precum Eminescu si Iorga. E o mizerie infinita a-i nega in virtutea nu stiu caror orgolii prostesti. Avem noi, astazi, creatori de inaltimea si anvergura marilor corifei ai culturii nationale ca sa ne ingaduim contestari puerile? Si, la urma urmei, de ce?

VASILE PRUTEANU