O, tempora!…

* Capcanele vieții de student (6)

Studențimea a fost întotdeauna un segment social manevrat de politicieni, și la noi, și pretutindeni. Pentru ca în perioada comunistă să fie înregimentată în organizațiile anexe peceriste, UTC ori asociațiile studențești.
La noi, înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, studențimea era mai agitată și mai dezorientată ca oricînd. Nu erau numai partidele istorice care se întreceau să atragă tineretul studios în manevrele lor politice ci, mai ales, organizațiile extremiste, de dreapta ori de stînga, care se manifestau turbulent în stradă. Parcă-i văd manifestînd în fața Universității. Se adunau în jurul statuii lui Mihai Viteazu și strigau tot felul de lozinci împotriva guvernanților, întocmai ca în schița lui Caragiale,”Tempora”, unde studentul Coriolan Drăgănescu, un „înfocat al luptelor tineretului universitar”, urcat pe soclul statuii lui Mihai Bravu, urla „în numele prezentului și viitorului glorios”, contra „fărădelegilor tiraniei burgheze”.
Trecînd pe lîngă manifestanți, împreună cu un coleg de la Facultatea de Filosofie, ne țineam departe, ca în preajma unui incendiu, ascultîndu-l pe amicul meu căminist: „Hai, domnule, de-acilea! Că manifestația asta nu e de noi”.
într-adevăr, nu mă atrăgeau deloc asemenea demonstrații de stradă, decît ca niște spectacole comice și dizgrațioase; sau ca niște „fapte diverse”, bune de dat la ziar. Nu mă atrăgeau nici „extremiștii” și nici „centriștii” din lumea politică. Cu toate că în căminul studențesc de pe strada Șerban Vodă bănuiam că sînt unii acoliți ai extremiștilor. âi vedeam cum plecau pe sub seară din cămin și se întorceau noaptea tîrziu, de la cine știe ce întîlniri și ședințe secrete. Treaba lor, îmi ziceam. Și-mi vedeam de treburile mele: cursurile, seminariile, ziaristica și, printre aceste „treburi”, mai eram atras și de ocheadele unei fete de la drogheria de pe aceeași stradă – de fapt, fata patroanei – cu care plănuisem să ne întîlnim la deniile din Săptămîna Mare și chiar la slujba din Noaptea învierii, la Biserica Sf. Spiridon, de vizavi de căminul nostru. Doar pentru asta renunțasem să plec în vacanța de Paști în satul meu natal!
Dar toate planurile mele au fost date peste cap. Pentru că, în chiar dimineața din Sîmbăta Paștilor, o echipă de jandarmi ne-a adunat ca din oală pe vreo 20 de studenți care mai rămăsesem în cămin și ne-au închis în beciurile Prefecturii Poliției, sub pretextul că în căminul nostru se punea la cale un atentat împotriva Regelui, cu prilejul participării acestuia la Slujba de înviere de la Patriarhie. Și am stat acolo închiși patru zile într-o celulă colectivă, toți cei 20 de studenți, suspectîndu-ne reciproc care dintre noi or fi simpatizanți ai legionarilor sau comuniștilor. Abia a patra zi am fost eliberați, după ce am semnat, fiecare, o declarație că nu avem nici o legătură cu complotul antiregal presupus, dar neînfăptuit.
Și am rămas cu această „pată”- „verde” sau „roșie” – în cîrcă, care a cîntărit greu în autobiografia și dosarul meu de mai tîrziu, pentru care am avut de pătimit în cariera mea de profesor, jurnalist și scriitor. V-am relatat această poveste adevărată ca să vedeți ce înseamnă aceste capcane ale vieții de student, nu numai atunci, pe vremea burgheziei, ci și astăzi, cînd ne îndreptăm spre mirajul Europei, dar în alte condiții și motivații social-politce. (Marin COSMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!