Oameni care știu să scoată bani și din piatră seacă

• din 60-70 de pietrari cîți erau în Cireșoaia acum 20-30 de ani au mai rămas doar vreo zece • miliardarii Bacăului își înnobilează vilele cu bucățile de piatră cioplite de mîinile lor

Mîinile lor aspre, bătute de vînt și de soare, brăzdate adînc pînă în podul palmei, nu mai sînt în stare să simtă decît dacă un lucru e cald sau e rece. Dacă din întîmplare ar da peste o țesătură fină, de mătase, nu ar ști să îți spună foarte clar ce țin în mînă. Își dau seama doar din ochi dacă un lucru e aspru sau neted. „Viață chinuită! Muncești pînă îți iese sufletul din tine ca să cîștigi o bucată de pîine”, spune, cu obidă, Traian Scurtu, în timp ce ciplește cu dalta într-o bucată de piatră. Desprinde încet o felie groasă de un deget și lată cam de un lat de palmă din bolovanul pe care îl are în față și începe să îi îndrepte marginile din ciocan. „Asta-i cam mică. Nu s-a rupt cum trebuie. Uite așa ar trebui să arate o bucată ca lumea”, zice nea’ Toader, arătînd cu coada ciocanului spre un vraf de bucăți dăltuite așezate frumos, lîngă marginea drumului, sprijinte de gard. Nu prea are chef de vorbă. Ca să scoți un cuvînt din gura lui trebuie să ai răbdare să stai ceva vreme pe lîngă el. După vreo jumătate de oră, începe să își dea drumul la gură și se pune pe povestit. „Are și piatra asta viața ei. Dacă nu o simți, degeaba ții dalta în mînă”, spune, nu fără o undă de mîndrie în glas, nea’ Toader. Toată viața lui a fost pietrar. Cît era mai tînăr și lucra la Comănești, la petrol, meșterea în piatră numai seara, cînd se întorcea acasă. În două -trei luni, tot scotea, în plus, măcar un salariu din ceea ce meșterea după terminarea serviciului. Și lumea avea mai mulți bani atunci. Nu exista lună în care să nu vină măcar doi-trei clienți să cumpere piatră pentru ornamentat gardurile sau fundația de la casă. Și pietrarii din Cireșoaia era mai mulți pe atunci. Din cel 60-70 de meseriași în piatră cîți erau acum 20-30 de ani au mai rămas acum doar vreo zece. „Lasă-i să meargă prin străinătate, să cîștige bani și să se întoarcă înapoi să își ridica case. Tot de la noi or să vină să ia piatra, nu din altă parte. Și dacă nu vor mai avea de ce se apuca de altceva, poate că o să înceapă să facă și meseria asta”, mai trage nădejde nea’ Traian. Chiar dacă nu se vor întoarce să se facă pietrari toți cei care s-au dus prin pribegie pe alte meleaguri să își facă un trai mai bun, cineva tot o să rămînă acasă să ducă meseria mai departe. Or să rămînă Mădălina și Manuela Scurtu, fetele lui nea’ Petrică Scurtu, care, la cei aproape 14 ani ai lor, ridică voinicește bucățile de piatră, mai ceva ca un bărbat în putere. Nu pe gratis, ci pe bani, primiți de la meseriașii pe care îi ajută dîndu-le lucrul la mînă. „Am pînă acum strînse vreo două sute de mii de lei, da’ vacanța-i lungă, așa că mai am timp să mai cîștig. Îmi cupăr înghețată, bomboane, biscuiți, gumă și mai păstreze ceva și pentru la toamnă, să am din ce să îmi cumpăr lucruri pentru școală”, povestește, mîndră de ea, Mădălina. Mai stă o vreme de vorbă cu noi, după care își cere iertare și ne roagă să o lăsăm să își vadă de treabă mai departe. Mai sînt doar cîteva săptămîni și se întorc vecinii plecați în Italia în concediu, acasă. Fiecare dintre ei își face cîte o casă nouă în sat, așa că vor avea nevoie de cît mai multe bucăți de piatră pregătite numai să pună mîna pe ele și să își termine lucrările cît mai stau pe acasă. (Elena SOLOMON)