Nicoleta BLANARIU
Motto: Fie apa cît de rea,
Tot mai bună-n țara ta,
De n-o taie cineva,
Ca să facă bani pe ea.
De cîtva timp încoace, pe Radio România Actualități, ni se reamintește insistent că în țara noastră, consumul de apă pe cap de locuitor e considerabil mai mic decît în restul Europei; seceta, între altele, a dus la „o gravă criză a apei”. Mărturisesc aici că, fără să vreau, am contribuit și eu la diminuarea, în proporții european îngrijorătoare, a consumului de apă pe cap de român. Știam că în lumea întreprinzătoare a economiei de piață, cînd fetișul e banul, iar mijlocul de a-l obține e adesea constrîngerea consumatorului, visul multora e să scoată bani din piatră seacă. Dar c-or să se scoată bani tocmai din gîtlejul meu secat, niciodată nu mi-a trecut prin cap. Pînă mai deunăzi, cînd, plecată fiind cu un prilej oarecare din țară, am trăit la întoarcere ceea ce ce-aș putea numi sindromul beduinului.
Dăduse o bură de ploaie, iar din tren, însetată cum eram și nemaigăsind prin buzunare un rest de valută pentru a-mi cumpăra o lingură măcar de apă, gîndeam, văzînd cum apa de ploaie se duce pe apa sîmbetei: „Curat risipă!”. Așa încît, în condițiile în care în gări, nu numai la noi, dar și în „lumea civilizată” ( unde nu doar „time is money”, ci și ” water is money” ), apa POTABILĂ se îmbuteliază și se oferă contra-cost călătorilor care nu au asupră-le o fîntînă portabilă, propun ecologiștilor și organizațiilor umanitare înființarea unui fond de urgență, în care să se colecteze apa de PLOAIE. Apa de ploaie excedentară, părăduită, inutil scursă prin băierile cerului, pentru primul- ajutor al turiștilor pauperi și deshidratați.
În ce mă privește, cum în tot răul trebuie să fie și un bine, scăparea mi-a venit de-acolo unde am și pătimit cel mai mult: la Budapesta. Ploaia încetase, așa că nu puteam sta cu mîna întinsă în fața cerului, doar-doar mi s-o așeza în căușul palmelor atîta apă cît să-mi potolesc arșița. Nici cu mîna întinsă la trecători (deși lefteră eram) nu puteam sta, ca să nu-mi fac națiunea de rîs. De aceea, între dubla constrîngere din ancestrala înțelepciune românească: „Cu răbdarea treci marea” ( în tracăt fie spus, în starea în care mă aflam n-aș fi trecut marea nici cu vederea; mai degrabă aș fi sorbit-o, din ochi măcar). „Vorba dulce mult aduce”…Ei, dar care vorbă? Puțin pe englezește, puțin pe franțuzește, ceva pe muțește, în via limbă a semnelor (pe care am exersat-o pînă m-a răpus febra musculară), am reușit s-o conving pe o simpatică vînzătoare din Budapesta să-mi ofere – contra unui simplu „Thank you very much!” și mai ales a faptului că am lăsat-o în pace – vreo jumătate de litru de apă, de la robinetul unde-și clătea paharele. Valoroasă pradă, dar cum să-mpaci cu ea trei oameni (pentru că trei victime ale capitalismului sălbatic eram)? Astfel s-a întors împotrivă-ne tactica de război a voievozilor care, otrăvind fîntînile, își însetau adversarii. Pentru noi, însă, fîntînile (sau alte surse gratuite de apă din gări) n-au fost otrăvite, ci-mai „civilizat”, mai ecologic și mai profitabil pentru negustorii de răcoritoare – desființate.
De unde ne-a venit scăparea? Spun filosofii și artiștii că frumusețea va salva lumea. Probabil că așa este, din moment ce nouă norocul ne-a surîs din pragul unui salon de coafură. Se afla chiar la peron. Destul de greu m-am hotărît să-i deschid ușa. Văzută din afară, prin fereastră, scena ce-a urmat trebuie să fi avut ceva de comedie mută. Eu, întrebătoare în ușă, ținînd expresiv o sticlă goală în mînă. Interlocutorul unuia dintre angajați se oprește din conversație, vine spre mine, îmi ia sticla și o întinde celui cu care îl găsisem stînd de vorbă. Prompt și natural, acesta pune deoparte foarfecele și pieptenele și prelinge în sticlă apa ce se scurge din dușul cu care și-a lăut clienții. Mi-a înapoiat-o plină ochi (puțin cam călduță, numai bună de spălat pe cap, dar „gestul contează”…). Odată ajunși în trenul spre București, unde puteam cumpăra cu bani românești, nimic nu ne-a ispitit mai mult ca apa de băut și din belșug. Dulcea apă de acasă…
Din bătrîni se știe că cel ce ridică o fîntînă în calea drumeților săvîrșește o milostenie vrednică de aducere-aminte. Unii mai vrednici ca noi au pus fîntînile (sau altele asemenea) în gări și bine au făcut. Să le desființăm pentru profitul buzunarelor cîtorva?
P.S. Am auzit că pe undeva, prin Japonia, patronul unui local select oferă clientelei… aer curat. Evident, contra cost. Dar pînă să ni se ofere APA și AERUL, ca articole de lux, puțină înțelegere pentru cei încă neadaptați la un mediu de viață fără apă și fără aer, s-ar putea găsi? Cu atît mai mult cu cît despre cineva care-și oferă doar strictul necesar (și poate nici atît) se spune că trăiește cu… aer.
Lasă un răspuns