Omul care vinde mere

Ieri dimineață, în piața mare a orașului, un om vindea mere. Vara e aproape trecută, iar nostalgiile noastre se agață, cum pot, de aceste zile care au mai rămas din august, vremea nu poți, totuși, s-o oprești în loc, iar merele astea de vară îți spun că anotimpul acesta atît de drag nouă, oamenilor, încă nu s-a dus… Omul cu merele e din Hemeiuși – sat situat la cîțiva kilometri de tîrg -, iar fructele sînt din grădina lui. Mai întîi să vă spun cum arată omul: de statură mijlocie, slab, cu fața palidă brăzdată de cute adînci, cu o cămașă, pe el, necălcată, pantaloni dintr-o stofă mizeră, iar în picioare cu teniși murdari de noroi. Omul are ochii mari, albaștri, curați, contrastînd izbitor cu fața palidă, în unghiuri drepte, pline de cute. Cu ochii aceia se uită la mine, am impresia că mă imploră să mă apropii și să mă interesez de „marfa” adusă de el din grădina lui și, desigur, să cumpăr. Așa și fac, îl salut, el dă să-și scoată de pe cap o șapcă soioasă și boțită, dar nu reușește, îl salut și chiar îi întind mîna, mîna mea care se pierde în mîna lui mare și ciolănoasă și aspră ca șmirghelul, să trăiți – îmi spune, e salutul care nu mi-a plăcut niciodată, dar omul – umil, de unde să știe asta, el salută „boierul” de la oraș. Doamne, de-ar ști cît îs eu de „boier”!, și intru în vorbă cu el și așa aflu că are aproape șaptezeci de ani, că a lucrat la CPL, „he, he, ce mare combinat era, și unde a ajuns, parcă era un boier mare și a ajuns ditamai milogul”, așa îmi spune și-mi dau seama că omul știe cîte ceva, da, i-a plăcut mult să citească și a citit „mii de cărți”, astea l-au ținut, cărțile, dar a fost numai muncitor, la „mobilă”, făcea mobilă bună, care era exportată în Germania și în Uniunea Sovietică și în Irak și în alte țări, dar acum!… Vorbește repede, parcă a așteptat să vin eu și să-l întreb de una, de alta, și să-și descarce sufletul. A uitat de merele lui, fața i se înroșește, i se face de un roșu aprins, deschis și tot mai aprins; domnule, ce știi mata, ești tînăr văd, he, he, prin cîte n-am trecut eu!… într-un tîrziu îl întreb de mere și atunci observ că, de fapt, „marfa” lui era doar două pungi cu mere, mici și mîncate de viermi, atunci parcă le-a privit și el cu atenție, le-a luat și mi le-a pus în brațe: ia-le, domnule, nu-mi da nici un ban, mi-a făcut mare plăcere că am discutat cu matale!… Și a plecat imediat lăsîndu-mă fără grai, cu cele două punguțe cu fructe din grădina lui de la țară… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!