Observam cu totii cum se instaleaza intre oameni un fenomen nou: toata lumea este imbicsita de tehnica, aparatura digitala, calculatoare, informatica, munca robotizata, iar cei mai multi oameni, dupa zile petrecute in fata calculatorului, cauta un loc de liniste sau de plimbare, cauta sa evadeze in mijlocul naturii – habitatul firesc – acolo unde Dumnezeu l-a asezat pe om ca rege. Asa se explica plecarea in pelerinaje, inspre toate orizonturile, parca intr-o frenetica alergare spre regasirea sinelui, a autenticului, intr-o eterna reintoarcere determinata de nostalgia originilor, dupa cum frumos spunea Mircea Eliade. Pelerinajul este specific credinciosilor, dar si liber-cugetatorii se angajeaza in astfel de itinerarii, poate sub imboldul mascat al aceleiasi cautari. Am avut astfel de experiente in Occident.
Acum, in epoca navigarii pe internet, a avioanelor supersonice etc. poate parea desuet sau straniu sa revii la cea mai arhaica forma de miscare, mersul pe jos, la plimbarea intr-un parc sau in natura. Distanta de la tehnologizare la naturalitate este identica celei de la artificialitate la autenticitate, de aceea experierea ne-mijlocita a naturii inseamna implicit cunoastere, iar cea tehnic–mediata lasa impresia unei instrainari. Chiar daca dintr-un avion sau satelit faci fotografii superbe asupra unui loc frumos – o cascada, un izvor susurind – acestea nu vor inlocui niciodata imortalizarea lui pe aparatul cel mai sofisticat cu care ne-a inzestrat Dumnezeu – ochiul. Asadar, nimeni nu poate trai bucuria contemplatiei naturii prin procura sau in maniera virtuala.
In ciuda tuturor cuceririlor celor mai noi ale tehnicii, omul din epoca supersofisticata in care traieste astazi nu-i fundamental diferit fata de omul preistoric. Acesta stia deja ca pentru a inainta trebuia sa avanseze un picior inaintea celuilalt pe care se sprijinea. Prin analogie, tot asa trebuie gindita orice experienta esentiala din viata omului. Suntem, de fiecare data, readusi la aceleasi legi fundamentale ale vietii reale. Viata in sine nu-i sofisticata. Asa cum nu putem da nimanui procura sa vada un peisaj pentru noi, tot asa nu exista procura pentru a cistiga, prin altul, experienta interioara. Oamenii preistorici, ca si cei biblici sau cei din Evul Mediu, stiau si ei acest lucru. Toti oamenii, fundamental, sunt creati de Dumnezeu diferit, dar, in acelasi timp la fel. Ca si cei din Neanderthal, si noi avem nevoie sa cunoastem care sunt sursele vietii sau cauzele mortii. Dincolo de diferentele de limba, cultura, civilizatie, experienta spirituala este singura care poate da sens existentei tuturor oamenilor, din toate locurile si timpurile. Si toate se reduc la un aspect foarte simplu: pentru a regasi astazi ceea ce stiau ei, trebuie sa coborim din avion, sau sa parasim autostrada si sa punem piciorul pe unde au mers acestia.
Prieteni, nimeni nu se poate pune in miscare in locul nostru! Noi insine trebuie sa parcurgem drumul pe urmele inaintasilor. Acelasi lucru se intimpla si in ceea ce priveste viata interioara. Nu gasim linistea divina dind mandat altuia sa o caute. Cauta tu, pleaca tu sa gasesti drumul si, daca l-ai gasit, tine-l, caci Dumnezeu l-a bornat cu semnele Sale de circulatie, ca sa nu gresesti destinatia. Incearca sa vezi!
† Ioachim Bacauanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului
Lasă un răspuns