Ștefan cel Mare și Sfînt – ostașul (2)
Este cunoscută de un timp încoace rîvna unor personalități în domeniul demitizării istoriei naționale, cu timpul pătrunzînd în aceasta unele elemente lipsite de dovezi nescrise sau scrise, fiind astfel necesară stabilirea adevărului. Cred, însă, cu tărie că demitizarea nu trebuie să aducă nici cea mai mică atingere lui Ștefan, faptele trebuind a fi judecate în contextul existent atunci și nu privite din perspectiva de-acum, ci doar puse în aceeași ecuație. Din păcate, manualul de istorie a românilor se tot subțiază, orele afectate acestei materii se tot reduc, zidurile în ruine – cîndva fortărețe inexpugnabile, adevărate cuiburi de vulturi – își pierd mesajul, devenind reci și mute, cei care mai știu cîte ceva nu sînt auziți de urmași, care au alte preocupări. Adversarilor opiniilor mele le recomand ca „dacă trebuie să tacă artele pentru a vorbi armele”, să se lupte fiecare cu trei neprieteni și să învingă, precum marele voievod (ca la Podu Inalt, 1475), să se lupte cu optsprezece neprieteni și să scape cu viață (ca la Războieni, 1476), ori să-i bată pe neprieteni prin doborîrea pădurii peste ei, lecție pe care au ținut-o minte zeci de ani și nu s-au mai apropiat de hotarele Moldovei (Codrii Cosminului, 1497), să țină seama de felul cum posteritatea i-a păstrat luminoasă marea lecție de iubire de țară și neam, atît de frumos dată nouă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în drama „Apus de soare”, de operele de artă monumentală așezate în locuri cu rol educational pentru a înțelege devenirea noastră.
Evlavisoul domn Ștefan, om al datoriei depline, a condus cu jertfelnicie, eroism și conștiință creștină țara și poporul. A fost bun, mare și sfînt. După o viață plină de zbucium, închinată acestora, neobositul domn își are liniștea binemeritată la Putna lui și a noastră, din timp pregătită ca necropolă voievodală, într-un respect și recunoștință desăvîrșite, căci acolo a nu vorbi în șoaptă înseamnă păcat de furișare în intimitatea veșniciei lui.
Locurile grele de istorie îl conțin și-i conțin geniul și gloria. Secolului trecut i-a fost dat, la începutul și la sfîrșitul lui, să găzduiască în zona noastră mari manifestări de trăire românească. Astfel, în anul 1904, împlinindu-se 400 de ani de la „strămutarea la lăcașurtile cele veșnice”, Borzeștiul de pe Trotuș a fost destinația unui vestit alai istoric, cu plecarea din mijlocul Bucureștiului și cu participarea multor mari personalități științifice și politice. Pe timpul acela, pînă în anul 1918, Putna era încorporată Austriei. Amploarea și profunzimea comunicărilor istorice au făcut din vibrantul eveniment unul din mesajele de neuitat prin trezirea conștiinței naționale și apartenența Bucovinei la România. După 90 de ani, în octombrie 1994, același Borzești a găzduit simpozionul național „Borzești – 500”, bogăția programului fiind pe măsura sentimentelor noastre față de voievod și de legăturile lui cu locurile copilăriei.
Ștefan cel Mare și Sfînt rămîne un mare om de stat al Europei medievale, un hotărît, perseverent și priceput comandant de oști, care a slujit înaltul ideal de neatîrnare sprijinindu-se pe popor și pe puterea Sfintei Cruci, pe care o avea gravată pe sabie, precum înaintea sa Bătrînul Mircea (1386 – 1418) pe platoșă, precum după viteazul Mihai (1593-1601) pe buzdugan, triadă ce dă strălucire unică armatei noastre în devenirea ei.
Stăruind în universul simțirii de credință felul cum prin ani, cu greutăți de tot felul, Biserica Ortodoxă Română i-a îngrijit ctitoriile, cum l-a pomenit și-l pomenește în Sfintele Liturghii, prea-mărindu-i meritele, cum în iulie 1992 l-a canonizat, astfel în calendarul creștin-ortodox apărînd un nou reper, acestea și multe altele îmi dau sentimentul să fiu sigur că peste puțină vreme, la vara viitoare, cînd se vor comemora 500 de ani de la plecarea Măriei Sale din această lume, biserica-monument din Borzești, impresionantă prin simplitate și austeritate (biserică de țară, ridicată aici în amintirea prietenului copilăriei lui; ca și cea de la Reuseni, ridicată în amintirea tatălui său; ca și cea de la Războieni, ridicată în amintirea oastei de curte – 10 000 de plăieși împotriva a 180 000 de turci), ne va aduna cu dangătele clopotelor lor pline de sensuri, împreună cu micul, dar plin de semnificații bust din bronz dezvelit și sfințit în anul 1938, spre a ne mai da încă o lecție autentică și sănătoasă de românitate.
Acesta ne-a fost Marele Ștefan. Doar menționînd, din lipsă de spațiu tipografic, elogiile pe care i le-au adus cronicari străini, precum: Dlugosz, Wapovski, Calcocondil, Kemal Pașa Zade, Neșri, Fursun-bei, Sa’adeddin, Istvanffi, Papa Sixt IV, amintim că poporul l-a numit încă din timpul imediat vieții lui pămîntene „cel Sfînt”, cronicarul moldovean Grigore Ureche mărturisind în acest sens că „…încă după moartea lui pînă astăzi i se zice «sveti Ștefan» nu pentru sufletu ce ieste în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceia, l-au ajunsu”. (Corneliu Cristea, inginer-pensionar, Onești)
Lasă un răspuns