Onoare și patrie

Eroii cerului românesc

Sîmbătă, 25 octombrie, vom cinsti ostașii țării, de ziua lor. În urmă cu 59 de ani se năștea noua oștire română, ce și-a dăruit tinerețea, de multe ori viața, pe cîmpurile de luptă ale celei de a doua conflagrații mondiale a secolului XX. S-a trăit și s-a scris istorie. Urmașii eroilor de-atunci le rememorează faptele, în semn de prețuire și omagiu. Alăturîndu-ne lor, vom prezenta momente pline de glorie înălțătoare, publicînd evocările primite de la cititorii noștri, reunite sub genericul care a animat-o dintotdeauna: onoare și patrie.

Ziua în care, în anul 1944, a fost eliberată ultima localitate românească, a devenit un simbol pentru oștirea română și pentru poporul nostru și trebuie să ne reamintească de ce și pentru ce existăm în acest spațiu.

Pentru a observa importanța datei de 25 octombrie trebuie să rememorăm acțiunile politico-militare începînd cu 1 septembrie. Acele acțiuni au fost abordate de către guvernul român de pe poziția unui aliat, dar, lipsind o poziție oficială a guvernului sovietic, atitudinea trupelor URSS s-a manifestat prin confiscări de material de război românesc, rechiziționarea navelor de război, dezarmarea și luarea în prizonierat a unor mari unități române (două divizii de infanterie cu efective de 130.000 de militari care acționau între Prut și Nistru au predat armamentul și s-au trezit în Siberia. Cei care s-au întors, după 1965, au povestit ce s-a întîmplat).

Partea sovietică a reclamat, înainte de 1 septembrie 1944, integrarea operativă a forțelor române în dispozitivul Frontului 2 Ucrainean. În discuțiile create de Convenția de armistițiu, partea română a pledat pentru garantarea individualității organizatorice a armatei române, rezervarea unor sectoare de front distincte, evitarea fărîmițării marilor unități și a unor subordonări care să nu afecteze unitatea și demnitatea organismului militar românesc. Cele mai importante cereri nu aveau să fie satisfăcute și comanda revenea comandanților armatelor sovietice.

În acest context s-a înființat Corpul Aerian Român sub comanda generalului maior Emanoil Ionescu. Între 1 și 7 septembrie, unitățile au fost dislocate pe terenurile de zbor de la Turnișor, Balomir, Șura Mică. Corpul Aerian Român a intrat în subordinea operativă a Armatei 5 Aeriene sovietice din cadrul Frontului 2 Ucrainean. Dotarea, aprovizionarea cu alimente, echipament, carburanți – lubrifianți și muniții reveneau, bineînțeles, Armatei Române. Corpul a fost constituit ca o mare unitate operativă avînd în structura organică toate categoriile de aviație. Din cele 149 de avioane de luptă, aproape două treimi erau aparate de vînătoare (Gp.2, 6, 9V – 84 de avioane), restul erau de asalt (2E – 32 de avioane), de bombardament (4E – 33 avioane), observare (2E – 24 avioane), recunoaștere îndepărtată (1E – 4 avioane), legături (1E – 16 avioane), aerotransport (1E – 17 avioane). Flotila de vînătoare era dotată cu aparate de tipul IAR – 80, 81 și 27 Me – 109G; cea de asalt cu Henschel – 129, bombardamentul (în picaj) cu Junkers – 87, Ju – 88 și Heinkel – 111. Pentru observare se foloseau aparate IAR – 38, 39 iar pentru legătură tipul de avion Fleet. Personalul navigant și tehnic era foarte bine antrenat, participînd la lupte de la începutul războiului. Încă de la constituire, Corpului Aerian Român i-a revenit misiunea principală de a sprijini operațiunile desfășurate de trupele terestre române și sovietice (inițial Armatele 1 și 4 române și, ulterior, Armata a 5-a sovietică, de pe direcția loviturii principale a Frontului 2 Ucrainean).

În același timp, forțele Corpului Aerian aveau ca misiune cucerirea și menținerea supremației aeriene în sectorul destinat și interzicerea pătrunderii inamicului pentru lovirea punctelor de comandă, a aerodromurilor, nodurilor de cale ferată și trupelor terestre proprii sau aliate. De fapt, trebuia să desfășoare o bătălie pentru tot cerul României.

Aviatorii români nu pregetau să angajeze lupta în orice situație și în orice condiții, oricît de primejdioase și dezavantajoase le erau acestea. Prin temeritate, manevre și procedee de ei imaginate, suplineau inferioritatea avioanelor și raportul de forțe (1:5 de obicei și uneori 1:10). Pierderile au fost îngrozitoare. Grupurile au ajuns escadrile. În schimb, și pierderile adversarului au fost însemnate. Uneori s-a ajuns ca la trei avioane proprii doborîte inamicul să piardă 24 de avioane.

Azi, cu datele pe care le avem la dispoziție, ne dăm seama că nu avem de-a face cu o ficțiune, cu un joc al imaginației. Analiza faptelor de viață ne demonstrează că în încleștarea acelor bătălii s-au împletit destine, împletire mult mai bogată decît oricare destin „unic”, indiferent cît de complexă ar fi desfășurarea lui. Eforturile întregului potențial uman, dar mai ales ale piloților, au fost uimitoare. Așa cum numai la crucialitatea destinului poate un om s-o facă. Avem la îndemînă documentele și mărturisirile participanților. În mod curent se executau patru misiuni pe zi. Din carnetele de zbor ale unor piloți ca Pop Horea, Galea, Dîrjan, Senchea, Tolan, Moldovan, Ilica – și nu numai ale acestora – reies efortul extraordinar, seriozitatea, simțul datoriei și crezul lor. Din gîndurile fiecărui pilot care a trăit și „a făcut” războiul s-ar putea alcătui cîte o carte, reunite într-una singură care poate prezenta realitatea. Clară. Pentru atunci, pentru acum, pentru oricînd. (comandor aviator (r) Mina HURDUGAN)