Un bătrîn riscă să rămînă fără casă din cauza unei datorii la Electrica
Sălile cenușii ale Tribunalului și Judecătoriei sînt scena dramelor de zi cu zi, care schimbă viața celor implicați în ele. Dincolo de duelurile spectaculoase ale apărătorilor, de autoritatea judecătorilor, de datele seci din dosare, se află oameni, pentru care, uneori, o decizie a instanței înseamnă totul sau nimic.
A venit de dimineață la Judecătorie, tocmai de la Bălăneasa, comuna Livezi. Un drum pînă la Bacău reprezintă un efort considerabil pentru un bătrîn de 61 de ani, și bolnav pe deasupra. Se numește Gheorghe Stamatin. Are în mîini o hîrtie îngălbenită și mototolită. Este citația pe care a primit-o. A citit ce scria acolo și s-a prezentat la Judecătorie, cum i s-a cerut. E îmbrăcat cu o haină neagră, ponosită, pe care are prinse cîteva iconițe. Privirea e la fel de obosită ca și straiele. Resemnarea i se citește pe chip. Nu prea aude ce zic avocații, președintele, se gîndește la necazul lui. Nu și-a plătit curentul electric de mult timp, de vreme ce are datorii de opt milioane de lei către Electrica. Încă nu îi vine să creadă că poate să rămînă fără casă. Sala Judecătoriei este plină, oamenii ies și intră mereu, se judecă lucruri serioase. Omul nostru nu a auzit în viața lui de acțiuni, de miliarde, de privatizări. Toate trec pe lîngă el fără să înțeleagă mare lucru. El știe doar că trebuie să ceară o amînare de la doamna președinte.
Avocații își pun „tălpi” juridice, sînt bine pregătiți, au argumente, încearcă să zăpăcească instanța, să obțină un gram de dreptate în plus, util cînd o fi să se încline balanța, se dă un termen, stă să se deschidă alt dosar. Bătrînul se ridică, își spune păsul, mai bîiguie ceva cu Poșta care nu i-ar fi dat la timp pensioara lui, de persoană cu handicap. „Da…Electrica…Este în pronunțare. Veți primi decizia acasă”, spune sec doamna președinte, care nu mai are ce să-i facă. Asta înseamnă probabil că dosarul s-a judecat, fără ca omul să își audă numele, cînd a fost strigat. Bătrînul nu știe cum funcționează sistemul, continuă să se roage de instanță, ceilalți privesc indiferenți, nimic nu se va schimba, o știu toți, mai puțin el. Insistă, însă nu reușește decît să o enerveze pe președintă, care devine aspră: „Vă rog să părăsiți sala sau să luați loc”. Nu poate să îl ajute cu nimic, așa că disperarea omului devine aproape frustrantă și pentru judecător. În fond, judecătorul nu este Dumnezeu, să facă ce vrea, să scape oamenii de necazuri, să îi ajute. Este doar un om pus să împartă dreptatea după niște legi. O rugăminte în plus nu folosește la nimic. Omul se uită către băncile din lemn. Este dezorientat, dă să se așeze pe prima, rezervată magistraților, se răzgîndește și își reia locul de pe a doua bancă.
Așteaptă, probabil, sfîrșitul ședinței, fără să știe că ar trebui să plece acasă, pentru că nu mai poate face mare lucru. Mai trece o oră, se termină ședința, sala începe să se golească. „Doamna judecător, eu nu vreau decît o amînare. E vina Poștei, nu am primit banii la timp”, mai încearcă moșul, fără să înțeleagă că procesul său nu are legătură cu Poșta. Electrica trebuie să-și recupereze banii, instanța aplică legea, legea este nemiloasă. În situația lui mai sînt opt familii, acționate în instanță de către furnizorul de energie electrică, din aceleși motiv. Președintele încearcă să îi explice că instanța nu îl poate ajuta cu nimic, că problema lui cu Poșta trebuie să fie rezolvată la Poștă, să meargă acasă, să aștepte hîrtia. Omul nu înțelege. Iese ultimul din sală. Povestește ce i s-a întîmplat și izbucnește în plîns: „O să rămîn fără casă, ce mă fac ? Nu am pe nimeni”.
E singur. Nu are copii, nu are cine să îl ajute. Vrea o păsuire, o să plătească, dar nu chiar acum. Are pensie de opt sute de mii de lei și nu îl mai întreb de unde va plăti o datorie de opt milioane. Cel mai probabil, casa îi va fi scoasă la vînzare și încă un bătrîn va ajunge în drum, dacă nu se întîmplă o minune, dacă omul nu își plătește datoria sau plîngerea este retrasă. Nici nu se poate spune din vina cui. Nu este vina Justiției, care își face treaba conform legilor în vigoare, nici a societății de energie electrică, care nu poate rămîne cu o pagubă de cîteva milioane, poate nici a omului, învins de sărăcie. Este doar unul dintre miile de cazuri disperate, devenite banale pentru România anului 2003. Încet-încet, asemenea cazuri fără ieșire nici nu vor mai fi băgate în seamă de nimeni, nici măcar de ziariști în criză de subiecte. (Codrin POP)
Lasă un răspuns