Sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor și Crăciun. Originea acestui cuvînt este foarte controversată. În Lexiconul de la Buda (1825) este derivat de la carnationem (mîncare de carne). Bogdan Petriceicu Hașdeu îl derivă de la Crastinum (ziua de mîine). În alte studii este considerat ca provenind de la Christi Jejunium (postul lui Hristos). Vasile Pîrvan îl crede apărut de la Calationem (chemare, convocare, întrunire) derivație însușită și de alți istorici și filologi. Alții se pronunță pentru derivarea lui din (dies) creationis, ori (dies) calationis.
La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii Domnului s-a avut în vedere, probabil, și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care se transformau în petreceri deșănțate și pe care Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurență creștinismului, îndeosebi în rîndurile armatei romane. Sărbătoarea centrală a acesui zeu cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și numită Ziua de naștere a Soareului nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă.
Opinia unor specialiști este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mîntuitorului, care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptății” și „Răsăritul cel de sus”, iar apoi El însuși Se numise pe Sine „Lumina lumii”. Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întîi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgîne a lui Mitra la 274, să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.
Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, ca Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp. Însă este respinsă orice legătură a Crăciunului creștin cu Saturnaliile păgîne, deoarece acestea din urmă se serbau între 17-23 decembrie.
De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul român le păstrează pînă azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin. Este cazul colindelor, sorcovei și plugușorului, la care cu timpul s-au adăugat și altele de origine și concepție pur creștină, precum Vicleiemul, Irozii, Steaua, care fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai scumpe și mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.
Cum se serba Nașterea Domnului
Ziua Nașterii Domnului este privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine și a fost prăznuită dintotdeauna cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ținea post. Se făcea o slujbă în cadrul căreia se botezau cei ce urmau să facă parte din Biserică, în calitate de creștini, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații.
Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cîntăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credinicioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului ca mijloc de pregătire sufletească pentru întîmpinarea sărbătorii. Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus. „Sărbătorea Nașterii să o țină, pentru că în ea s-a împărtășit oamenilor binefacerea neașteptată, că cuvîntul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a născut din Feciora Maria spre mîntuirea lumii” – este scris în „Scrierile părinților apostolici”. Pînă și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și circurile. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atît în ziua Nașterii cît și în tot timpul pînă în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează pînă astăzi cărțile noastre de slujbă.
Cine a fost Crăciun?
Cînd s-a început lumea, oamenii lucrau la lună noaptea, cum ar lucra ziua la lumina soarelui. Maica Domnului s-a simțit grea de Ovidenie. Pe atunci era unul Crăciun. Acela pornise 12 care la moară. Era așa de rău, că nu lăsa pe nimeni să doarmă noaptea; pe fete, pe femei le bătea, că toate erau betege și stîlcite. Cînd a pornit el de acasă, mama le-a zis fetelor: „De-amu culcați-vă cîte oleacă, pe rînd, pînă ce va veni el, și apoi voi dormi și eu”. În ziua de Ajun, la femeia lui Crăciun vine Maica Domnului: „Mă rog, lasă-mă să stau la D-ta!” „Bucuroasă te-aș lăsa, dar am bărbat tare rău. Uită-te la fetele mele: una-i șchioapă, alta-i oarbă, a treia-i oloagă. Da’ eu, uite-te ce am pe trup și pe mîini!”. Avea răni peste tot, iar Maica Domnului știa. „Lasă-mă, te rog, măcar în ocol să mă duc.”Ea a lăsat-o. Atunci încă nu erau stelele pe cer, numai luna umbla și oamenii la lună lucrau. Cum l-a născut pe Domnul Hristos, boii l-au aburit și femeia lui Crăciun i-a ajutat – atunci s-a arătat și Luceafărul de seară pe casa lor și apoi stelele. Crăciun vede de departe și zice: „Oare ce au făcut nebunele cele de mi-au aprins casa?”.
Trimite Crăciuneasa pe fata cea ciuntă cu rodini la Maica Domnului. Maica Domnului i-a „potrivit” mîinile de aur la loc, apoi le-a vindecat și pe celelalte două fete bolnave.
Vine Crăciun spre casă și se miră: vede stelele pe cer, luceafărul de miezul nopții, luceafărul de dimineață, apoi zorile de ziuă, ziua și pe urmă soarele răsărind. Crăciun, cînd a văzut toate acestea, auzind și cine se află la dînsul, a cunoscut puterea lui Dumnezeu. A mers de-a adus-o pe Maica Domnului în casă și a cinstit-o, convins că e sfîntă, fără păcat.
Turtele din Ajunul Crăciunului
În Moldova, la Ajunul Crăciunului, o mare însemnătate o au turtele. Acestea sînt „pelincele Domnului”. Se fac niște foi de aluat de grîu, cît mai subțiri – lumea cea mai bună ca strudelul -, se taie cu o farfurie în formă rotundă și se coc pe o tavă sau în vatră. Apoi se așează cîte o foaie pe farfurie, presărîndu-se cu migdale pisate și zahăr legat, parfumat cu apă de flori de portocală. Deasupra se pune altă foaie și se presară tot așa, pînă ce se face un teanc destul de înalt, care apoi se taie în bucăți. În popr, se obișnuiește ca între turte să se presare mac cu miere sau „jufă” – sămînță de cînepă pisată cu apă și amestecată cu miere.
Colindele
Legenda spune că în vremurile de demult, pe pămînt erau tare multe răutăți, boli, iar Dumnezeu a dat colinde care-L pomenesc, și de atunci toate relele au încetat. Prin cărțile vechi este și o zicală, cum că dracul tot una întreabă: „Se mai scriu ouă roșii de Paști? Se mai colindă de sărbători?” Cînd ouă roșii nu s-or mai scrie și cînd nu se va mai colinda, atunci și el va ieși. Dracii numai spre Crăciun și spre Anul Nou nu umblă, căci se tem de băieți, că umblă atunci cu colinde.
Obiceiuri privind viitorul și ursitul
Spre Crăciun, se pun din toate mîncărurile într-o farfurie sub fereastră. Celor care fac acest lucru li se spune să nu guste din mîncare, căci noaptea vine ursitorul de gustă, și-atunci îl văd prin fereastră.
Lasă un răspuns