Paharul prea plin

Simptomatologia paranoiei este paharul prea plin-snobismul, nesațiul, opulența, desfrînarea, umplu viața cu surplusuri și reziduuri.
Viața are o aparență de anarhie, dar, adesea, moartea îi dezleagă tainele. într-o zi caniculară, a unei veri de prin anii trecuți, o mare de oameni nădușiți și prăjiți de focul soarelui, conducea pe ultimul drum un tînăr care s-a făcut vestit într-un oraș, în tot orașul, pentru că provenea dintr-o familie foarte înstărită, iar el trăia fără să miște nimic, o viață de huzur. Fără de veste, însă, a plecat în eternitate cu mîinile goale…!
Fusese un fecior de bani gata, avea de toate: bani, mașină, casă, la o vîrstă la care alți tineri de seama lui căutau singuri, fără nici un reazem, o breșă prin hățișul lumii, spre zările năzuințelor.
Un șir lung de copilași, doi-cîte-doi, duceau, în fața convoiului, jerbe și coroane, mai mari decît ei. Urmau odăjdiile, sfeșnicul, crucea și năsălia, apoi preoții – trei la număr, ca să ajungă – trăgeau după ei mașina mortuară și mulțimea de oameni, uzi leoarcă și cu nasurile astupate în batiste.
Se umflase într-atît cadavrul, încît ieșise în afara sicriului, iar mîinile se desfăcuseră de pe piept și stăteau țepene și ridicate de parcă ar fi vrut să arate și să zică: „iată, nu iau cu mine nimic!”
Cele ce sînt trecătoare în lume este anormal să trebuiască dincolo de viață. Atunci, ce altceva este paranoia, dacă nu încercarea de a se turna în pahar mai mult decît încape?! A se vedea că dă pe dinafară, și a mai turna, demonstrează paranoia.
Feciorul cel de bani gata, care în miezul acelei veri toride era purtat cu mîinile ridicate de pe piept, de către un alai funerar, mare, somptuos, pedant, turnase, fără a se mai opri, în paharul prea plin. Avea un căsoi care sfida rațiunea, bunul simț și mai ales, bunul plac, un Turnu Babel, în care ar fi încăput toți nevoiașii dintr-o colonie, de la periferia orașului. Părinții lui au fost, mai sînt și acum, și se vor bate să rămînă în cercul de influență al puterii, în care se dezbat insiduos, instrumentele „secularizării” privilegiilor.
Tînărul acela, care n-a prevăzut drama vieții sale, circula cu o mașină luxoasă pe centura orașelor, unde pot fi găsite „fetițe” care nu înfioară pe nimeni îmbrăcate, dar se revanșează pe deplin în „echipamentul” original. Cu toată încuviințarea geneticii, alunecarea riscantă în pasiunea desfătărilor cu ele, este paharul din care se varsă pe jos. Pînă cînd tînărul a rămas o amintire, însă, gîndul păgîn l-a posedat.
A trebuit să facă un singur pas în baruri și restaurante, că s-a rupt de realitate și și-a pierdut concentrarea, văzîndu-se în reflexia unei oglinzi care l-a întors cu dreapta în partea stîngă – paharul prea-plin al beției, îi întorsese viața pe dos. Viciul i-a otrăvit virtutea, iar focul deșertăciunii i-a ars inima și l-a făcut un trup secat, calomnios, violent, egocentric.
A fugit de dragoste și a primit-o pe datorie, a fost înspăimîntat de moarte și ea i-a prădat sufletul.
Prietenii buni sînt cei dintotdeauna. Nefericitul tînăr, însă, i-a schimbat, pe rînd, cum schimbă geambașii caii, la iarmaroc… și, ei, l-au trădat!
Nu i-a spus nimeni: „gata, destul…!”, iar tînărul, bietul de el, nu s-a mai oprit. într-o dimineață a fost găsit țeapăn, cu gura încleștată, spre a nu se mai putea mîndri, cu ochii închiși, spre a nu-și mai putea desfăta privirea cu strălucirea bogăției și cu inima oprită, ca să nu mai simtă desfătarea.
Ai lui, încă și acum, strîng avere – la ce le-o mai fi trebuind, oare?! Destinul i-a învins, paharul s-a răsturnat și nu mai au unde să pună bogăție…!
Orice asemănare cu personajele care locuiesc în casa himerelor, de unde alungă realitatea, nu este deloc întîmplătoare. (Aurel ZGHERAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!