PARALELE

România – America: două stiluri de a munci, două moduri de viață

Pe parcursul a șase săptămîni petrecute pe meleaguri californiene aproape că începusem să mă acomodez cu modul de viață al acestui stat – etalon al Americii. Intrasem de-a dreptul nepregătit într-o lume cu totul deosebită, bazată pe supremația legii și muncii, cu o populație eterogenă, în majoritate de origine europeană, dar neașteptat de amabilă, cu orașe imense și supraaglomerate, precum Los Angeles, San Francisco, San Diego și altele, dar unde întreaga activitate se desfășoară atît de ritmic și natural de parcă ar fi coordonată electronic. Californianul, probabil ca aproape toți americanii, acordă o atenție deosebită muncii. Pentru că de aici decurg toate: lefurile mari, afacerile prospere, satisfacerea dorințelor, nivelul de trai tot mai ridicat. Se pregătesc asiduu, nu doar pentru o profesie anume, iar ajunși în producție se dăruiesc muncii nu numai din pasiune și o anumită notă de patriotism, ci și datorită interesului de a cîștiga corespunzător eforturilor depuse. Pentru fiecare domeniu ori subdomeniu al vieții economico-sociale americane, sute de institute de specialitate fac permanent cercetări și stabilesc prognoze necesare viitoarelor dezvoltări. Nu-i de mirare de ce industria, agricultura, construcțiile, învățămîntul, cultura, serviciile în general funcționează la înalți parametri. Noi am abandonat total sistemul planificator, pe motiv de iz ceaușist, dar n-am pus aproape nimic în loc. Se mai vorbește din cînd în cînd despre niște „strategii”. Cum se aplică? Vedem doar rezultatele: destul de palide, anemice. Nu am nici priceperea necesară, dar nici curajul de a compara industria americană cu ceea ce a mai rămas în România în acest domeniu. Diferența, oricum, e ca de la cer la pămînt. Am fost însă cîndva apreciați în ce privește agricultura. Reușind să distrugem aproape complet cunoscutele sisteme de irigații, am transformat mănoase cîmpii românești în semideșerturi. Americanii, dimpotrivă, au transformat mari deșerturi în cîmpii înfloritoare. Marea depresiune californiană, de exemplu, cuprinsă între lanțurile versanților Diabolo Range și Sierra Nevada, străbătută de rîurile River și San Joaquin, a devenit cea mai mănoasă cîmpie americană, de unde pleacă zilnic spre marile aglomerări urbane din SUA, enorme cantități de fructe, legume, carne și produse lactate. S-a investit mult pentru sofisticatele sisteme de irigații din această zonă, dar a meritat. Se poate oare compara cenușa acelui fost deșert al Vestului Sălbatic cu cernozeomul cîmpiilor românești? O întrebare retorică la adresa celor ce se fac vinovați că, astăzi, pămîntul românesc ce hrănea altădată o bună parte din populația Europei nu-i în stare să asigure nici hrana minimă pentru truditorii acestei țări! În ce alte domenii ne mai deosebim de californieni? mă întreabă deunăzi un vechi amic, după ce i-am spus cum stăm noi cu agricultura. În multe altele, i-am răspuns, aducîndu-i și alte exemple.

Am luat la întîmplare cazul unui bulevard din San Francisco supus unor lucrări de modernizare. Într-o singură noapte, „Van Ness” a fost împrospătat cu un nou covor asfaltic pe o lungime de aproape 3 km, pentru 4 benzi de circulație. Sute de mijloace mecanice au fost mobilizate pentru această lucrare. Dimineața deja se circula pe bulevardul respectiv, iar noaptea următoare s-au executat marcajele. Execuție de înaltă calitate. La noi, modernizarea unui kilometru de drum se desfășoară pe parcursul unui întreg an. Cazul străzii Vasile Alecsandri din Bacău ne stă la îndemînă. Numai că, după ce-au plecat constructorii, au venit cei de la apă-canal, cu remedierile. Au spart o dată, apoi a doua și chiar a treia oară aceeași gură de canal. Ceva nu funcționa. Pe Calea Mărășești, pe strada 9 Mai și pe alte artere unde se lucrează încă la modernizări vom avea destule surprize. Dar nu numai la calitatea lucrărilor ne diferențiem de americani, ci și la productivitate. Într-o seară, de la balconul apartamentului unde locuiam am văzut oprindu-se în apropiere un echipaj de intevenție. Trei lucrători în halate fosforescente, probabil de la telecomunicații. Au înconjurat zona cu semnele de avertizare, au scos din mașina – atelier utilaje și aparatură necesară lucrării și după numai o oră intervenția s-a încheiat. Fiecare dintre cei trei lucrători, inclusiv șoferul, a avut ceva de făcut. Nici unul n-a arătat cu degetul spre ceilalți doi. La noi, însă, pentru a curăța o gură de canal își dau întîlnire 7-8 oameni. Ce halate, ce utilaje? Unul învîrte anevoie o lopată, altul pune în funcțiune un furtun de absorbție, iar ceilalți își dau cu părerea. La urmă golesc un bidon de vin, ori o sticlă de vodcă, iar după 2-3 săptămîni acțiunea se repetă.

Deși uimitor de frumos, orașul San Francisco își etalează continuu noi podoabe edilitare. De asemenea, ici- colo, hoteluri, blocuri de locuințe, sedii ale unor societăți comerciale sau instituții își împrospătează fațadele. Lucrările sînt de regulă ascunse privirilor din afară, prin folii ce acoperă exteriorul schelelor. Nu-i vorba de o secretomanie, ci de o măsură de protecție a mediului. Zonele în cauză sînt strict marcate și amenajate corespunzător pentru protejarea trecătorilor. Refacerea unei fațade durează cel mult 2-3 săptămîni. Se lucrează non- stop. Probabil că întîrzierile sînt sancționate nu numai de către beneficiari, ci și de municipalitate. La noi, ca la nimeni alții. Vezi, spre exemplu, mersul lucrărilor de renovare a fațadei hotelului „Bistrița” din Bacău. A trecut anul de cînd zidarii și zugravii dau roate acestui stabiliment și nu-și mai încheie treaba. Din păcate, deosebiri frapante între noi și americani se constată în domeniul comportamental. Ei sînt nu numai amabili, politicoși, respectuoși (mai ales cu vîrstnicii și persoanele cu handicap), dar sînt ordonați și disciplinați. O cît de mică neatenție de care se simt vinovați față de cel de alături este urmată de nelipsitul și plăcutul „excuse me”. Se cer scuze pentru o atingere a corpului vecinului la intrarea ori ieșirea dintr-un magazin, la urcarea ori coborîrea dintr-un mijloc de transport în comun. „Excuse me” pentru că nu ți-a înțeles întrebarea și ți-a dat un răspuns neclar etc. Respectul reciproc, ordinea, disciplina, protejarea bunului public caracterizează majoritatea covîrșitoare a californienilor. Nu-i un mod de comportare impus, deși statul California are și legile sale coercitive pentru toți cei 34 milioane de locuitori ai săi. Aceste norme de conduită emană din educația în familie, în școală, în societate și consolidate continuu și cu ajutorul mass – mediei. De remarcat că filmele deșuchiate (chiar dacă sînt producții americane) preluate de canalele de televiziune românești, nu se transmit prin posturile TV californiene, iar reclamele pentru consumul de alcool sau țigări lipsesc cu desăvîrșire. Ieșirile comportamentale grave, cum adesea se petrece la noi, în America sînt aspru pedepsite prin amenzi și activități obligatorii în folosul comunității. Acolo, în California, ca în toate statele americane, tînărul sub 21 de ani surprins că a consumat băuturi alcoolice este supus rigorilor legii. La noi, asemenea lege nu se aplică, deși barurile sînt pline de liceeni. Am rămas de-a dreptul stupefiat serile trecute de răspunsul impertinent al unui elev de liceu care, la un sondaj efectuat de postul TV „Antena 1” referitor la reintroducerea obligativității uniformelor școlare, se întreba flegmatic „Cum să plec de la școală la bar în uniformă de elev?” Parcă acel bar făcea parte din programa școlară. Acuși apare tulburelul și ne vom cruci de ce este în stare o bună parte dintre elevii noștri. Iar cînd aburii alcoolului se mai combină și cu izul drogurilor, consecințele sînt lesne de înțeles. În această ordine de idei aș remarca și faptul că în vreme ce (prin măsurile luate) la americani numărul consumatorilor de droguri scade, la noi acest fenomen dăunător se amplifică. C-așa-i românul, vorba cîntecului… M-a impresionat în mod deosebit atitudinea californienilor față de bunul public, de care beneficiază cum se cuvine. Noi sîntem corigenți și la acest capitol. Nu există parc, nu există stradă ori bloc în care derbedeii să nu-și lase amprentele. S-au investit din efortul public sume uriașe pentru spații verzi, bănci, instalații de iluminat, fîntîni arteziene etc. Ca să fie frumos, plăcut tuturor. Dar aproape peste tot vezi globuri sfărîmate, bănci noi deteriorate sau împroșcate cu tot felul de sprayuri, spații verzi puse palancă la pămînt, pereți de blocuri mîzgîliți cu inscripții grosolane, încît diferența dintre noi, românii, și ei, americanii apare tot mai pregnant.

Au și americanii problemele lor

Totuși, după cele relevate prin această antiteză aș avea de reproșat americanilor doar trei aspecte: neputința stăvilirii consumului alimentar exagerat, dreptul legal de a-și procura arme de foc și îngăduința nelimitată față de comportamentul propriilor „boschetari”. Referitor la primul aspect aș menționa că aproape o treime din populația Statelor Unite suferă de obezitate, mai ales datorită consumului exagerat de alimente. Ei, americanii, nu sînt preocupați de grija zilei de mîine, ca majoritatea populației globului. Muncesc mult și muncesc bine, iar cîștigul e pe măsura efortului depus. În asemenea situații supermarketurile nu duc lipsă de cumpărători. Calitatea, varietatea impresionantă și modul de expunere a produselor – mai ales a celor alimentare – devin deosebit de tentante. Mai intervin apoi zeci de posturi de televiziune care fac o nemaipomenită reclamă produselor alimentare și se întrec în emisiuni de artă culinară. Așa că pofta de a mînca crește. Iar dacă se reduce și timpul destinat mersului pe jos sau orelor din sălile de sport (chiar dacă funcționează non- stop) obezitatea se instalează vizibil. Observînd acest fenomen negativ, recent, însuși președintele George Bush Jr. făcea apel la conaționalii săi să se abțină de la consumul alimentar exagerat. Cum oare ar suna un astfel de îndemn al președintelui nostru față de cele mai bine de zece milioane de români ajunși sub pragul sărăciei?

Personal, consider cu totul inumană o lege, ca cea americană, care îți conferă dreptul să-ți procuri o armă de foc, ca pe oricare altă marfă. Mai ales în condițiile SUA, care dispun de un impresionant număr de polițiști, agenți de pază și ordine. Odioasele crime săvîrșite de persoane destabilizate mintal, inclusiv de copiii care s-au folosit de armele de foc sustrase de la părinți neglijenți nu i-au convins încă pe congresmeni să interzică o lege, după opinia mea, retrogradă și antiumană. Mă întreb însă ce haos ar fi la noi dacă ar funcționa o asemenea lege? Nu mi-a plăcut la californieni nici faptul că, în virtutea „drepturilor omului”, acceptă manifestarea mofturilor unui anumit tip de „boschetari”. Chiar în plin centrul orașului San Franscisco am întîlnit cîțiva jegoși tolăniți pe țoale murdare în apropierea unor magazine, instituții, sedii ale unor societăți. În jurul lor – mizerie. Trec polițiștii pe lîngă ei și nici nu-i bagă în seamă. Se invocă „drepturile omului”. Dar, de ce oare să se știrbească din drepturile celor 99,9 la sută din populația care se comportă normal, civilizat pentru hatîrul unor dezechilibrați cărora li s-au pus la dispoziție cămine, hrană și asistență socială, pe care ei le refuză cu încăpățînare? Și totuși, găsit-ai vreo asemănare între noi și americanii?, mă provoacă un vechi amic, citindu-mi însemnările despre ținuturile californiene. Am derulat meticulos firul amintirilor din călătoria de vis prin America și am descoperit că ne asemănăm cu americanii în ceva, anume, în dorința de a trăi mai bine și mai mult. Fiecare, pornind de unde se află, cu puterea, istețimea și mijloacele de care dispune. (Toma JĂMNEALĂ)