Parcă prea ușor…

Mădălina ROTARU

În nici patru zile am auzit, în imediata mea apropiere, de trei cupluri decise să divorțeze. De fapt, de la an la an, situații similare îmi intră în atenție atât de des, încât reacția mea a ajuns – îngrijorător! – ca la auzul fiecărei „vești” să ridic doar scurt din umeri. Consider că dragoste cu forța nu se poate, că este o iluzie păstrarea căsniciei doar de dragul copilului și că, da, decât singurătate în doi, mai bine de unul singur sau cauți altceva. Totuși, parcă prea ușor se spune „gata!”.

Fără nici un pic de luptă. Și parcă prea de la vârste tinere. Și nu-mi dă pace deloc treaba asta și, dincolo de motivul „dragostei cu de-a sila”, mă frământă posibilitatea existenței unor alte răspunsuri la întrebarea „de ce se ajunge aici?”. Sunt cupluri de oameni deștepți, educați, pasionali, familii în care nu a exitat niciodată violență, nici măcar certuri propriu-zis, cupluri pe care, văzându-le, le îndrăgești imediat și-ți spui „ce oameni potriviți și ce frumoși sunt împreună!”. Și-i vezi râzând, și-i vezi dansând de parcă nimeni și nimic nu le-ar sta în cale. Ca, a doua zi, să vină să-ți spună „știi, noi divorțăm”.

Ca, a doua zi, după ce vei fi ridicat din umeri, să vrei, totuși, să vorbești cu ei, să le arăți că le ești aproape, că nu-i judeci, că le respecți deciziile, conștient fiind că fiecare le știe pe ale lui. Ca, a doua zi, să te întrebi dacă nu cumva se ajunge, totuși, la renunțare în căsnicie prea ușor, constatând că principalul motiv de divorț a fost, de fapt, cam în toate cazurile – excepțiile sunt excepții – o neobservată și ignorată de către ambii soți, de-a lungul anilor, lipsă de comunicare sau o comunicare eronată a iubirii lor. La începutul relației, partenerii vorbesc, din iubire, aparent o aceeași limbă, „Ce se întâmplă după căsătorie?”, însă, întreabă psihologul american Gary Chapman în cartea „Cele cinci limbaje ale iubirii”, un autor drag mie și care mi-a deschis mintea către înțelegerea unor răspunsuri pe care altădată le găseam absurde. Sentimentele prime față de cel pe care ți-l alegi ca partener nu dispar după căsătorie, ele pot ajunge să se piardă însă dacă partenerii nu depun eforturi, reciproc, de a le întreține. Eforturi, spune Chapman, care presupun învățarea limbajului de iubire al celuilalt. Pentru că fiecare dintre noi avem un limbaj primar al iubirii, propriu (psihologul identifică cinci astfel de limbaje).

Degeaba doi oameni se iubesc dacă ei nu găsesc un limbaj secundar, care să devină comun, spune Chapman, făcând o paralelă cu comunicarea eșuată dintre un chinez și un englez, în afara eforturilor lor de a învăța o limbă secundară, comună, sau a eforturilor de a învăța puțin, unul din limba maternă a celuilalt. „După ce identifici și înveți să vorbești limbajul primar de iubire al partenerului – crede Chapman – poți spune că deții secretul care stă la baza unei căsnicii de lungă durată, bazată pe afecțiune. Când ne dorim ca celălat să simtă că-l iubim, așa cum îi și arătăm, trebuie să ne exprimăm sentimentele prin intermediul limbajului său de iubire”. A depune efortul de a învăța să vorbești pe limba celuilalt este, așadar, dovadă de iubire. Efortul, desigur, nu se traduce prin condiționare sau prin încercarea forțată de a-l schimba pe celălalt, ci prin a te pune, practic, în locul lui pentru a ajunge să-i înțelegi nevoile. Ne amăgim, poate inconștient, că nevoia de iubire ne-a fost satisfăcută odată cu punerea pirostriilor. De a doua zi, inconștient, începem astfel să ne manifestăm dragostea față de partener exclusiv pe limba noastră, ignorând că el vorbește o altă limbă.

Apar, asfel, mici probleme, le ignorăm în continuare, uneori ani, până când secătuim emoțional pentru că problemele au devenit mari între timp și explodăm brusc, prin a alege să (ne) punem punct. Răvășiți. Conștienți că, totuși, iubirea noastră nu s-a stins de tot. Căutând, eventual, fără nici un pic de luptă, răspunsul așteptărilor noastre în altcineva sau altceva. S-ar putea însă, odată ce am hotărât definitiv divorțul, neînvățând nimic din lecția anterioară, ca, luând-o de la capăt, așteptările să ne fie înșelate din nou. Din aceeași ignoranță inconștientă la care suntem predispuși, de a nu ne asculta pentru ne înțelege unul altuia așteptările și pentru a învăța, apoi, împreună, să ni le împlinim… Și ajungem iar la divorț. Și nu cumva, ajungând aici, o să spunem „gata!” din nou, prea ușor?…