Providența a făcut ca după anii 1970 să fiu în preajma multor părinți, asemenea Părintelui Iustin, care trăiau în mănăstirile Moldovei: Părintele Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Petronie Tănase, Ioanichie Bălan, la Sihăstria; Ioachim Spătaru, Nifon Corduneanu, la M-rea Neamț; Nicodim Măndiță, Elefterie Scutaru, la Agapia; Calinic Humulescu de la Varatic, Iachint Unciuleac de la M-rea Putna și mulți alții. Decretul 410/1959, aplicat cu acribie în Moldava, vidase mănăstirile de călugări. Părinții aceștia, deși unii urmăriți de securitate, alții bătrâni și neputincioși, aveau conștiința că sunt mandatați de Dumnezeu să formeze o altă generație de călugări care să ducă stindardul monahismului românesc mai departe.
Mă număr printre aceștia. Fac parte din generația de tineri care la vremea respectivă încerca să scape de sub observația ochiului vigilent al autorităților vremii și să se alăture bătrânilor îmbunătățiți în lupta de supraviețuire a vieții monahale moldave. În felul acesta, cei ce am plecat în viața monahală căutam să ne hrănim din experiența celor care se adăpaseră la izvoare și deveniseră ei înșiși izvoare de apă sfințitoare care avea să potolească setea căutărilor noastre de creștere spirituală. Pentru mine, unul dintre aceste izvoare din care m-am adăpat a fost Părintele Iustin Pârvu. L-am cunoscut în anii de după eliberarea lui din temnițele comuniste, pe când era la Mănăstirea Secu. După cum se știe, la eliberarea lui, după cei 16 ani de detenție, părintele Iustin se afla în afara închisorii, dar nu și liber de griji. Unde să se ducă!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau considerați paria societății. Nimeni nu-i primea, nici chiar cei ai familiilor din care făceau parte. Mănăstirea Durău, unde-și începuse viața monahală, era desființată. Într-un final, s-au milostivit de el niște vechi prieteni de pe valea Bistriței și l-au primit în casa lor, ajutându-l să-și găsească un rost pentru a câștiga o bucată de pâine, muncind cinstit în pădurile Carpaților. Am avut prilejul să cunosc pe acești oameni, dar din rațiuni binecuvântate nu le voi spune aici numele. De la o vreme, în anul 1964, a fost primit în obștea mănăstirii Secu de starețul de atunci, Părintele Gherontie Ștefan și de Ciprian Zaharia, secretarul și casierul acelei mănăstiri. Fac o paranteză: avem tendința să vorbim frumos de cei ce au avut o viață sfântă și au suferit pentru credință, dar îi uităm pe cei care nu s-au remarcat în mod deosebit prin virtuți creștinești, dar, în vremea Comunismului, au devenit adevărate paravane, la adăpostul cărora făceau misiune, întru libertate, părinți deosebiți, cum a fost și părintele Iustin. Am spus totdeauna că, s-a făcut misiune pentru Hristos într-o libertate totală, în închisoare fiind, sub protecția unor oameni așa-zis colaboraționiști. Era și aceasta un fel de misiune pentru Hristos, care strălucea mai puțin, dar strălucea: să fii paravan pentru un sfânt care își practică virtuțile înseamnă să-ți asumi un risc, înseamnă să fii un adevărat mărturisitor!
În anul 1969, am fost primit și eu ca frate la Mănăstirea Sihăstria. Între ascultările pe care le-am avut era și păstoritul mieilor mănăstirii. Adeseori, coboram cu turma de la Sihăstria pe firul apei până în preajma mănăstirii Secu. Intram uneori pentru a mă închina sau a primi o coajă de pâine ca să-mi aciuez foamea. Părintele Iustin făcea parte din obștea acelor timpuri a mănăstirii Secu. De pe atunci am simțit spiritul jertfelnic și milostiv al părintelui.
Avea misiunea să stea de vorbă cu pelerinii și să răspundă la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta un alt părinte la stupina mănăstirii. Nu voi uita niciodată borcanul de miere pe care mi l-a oferit și un colțug de pâine mănăstirească, precum și cuvintele lui: Măi frate,ia de-aici mierea asta și te mai întremează că lungă și anevoioasă e calea călugăriei către limanul mântuirii. Da, mierea aceea mi s-a părut mai dulce decât orice altceva, pentru că era dată cu atâta dragoste.
Într-un fel sau altul, din 1974 până în anul 1985, am făcut parte din obștea aceleiași mănăstiri. Părintele Iustin a fost transferat la Mănăstirea Bistrița, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai înainte, atunci când părintele Ioanichie Bălan a fost obligat să meargă la aceeași mănăstire. I-am urmat acestuia, dar m-am instalat la Schitul Tarcău, pe atunci pendinte de Bistrița, pentru a nu fi în vizorul autorităților, deoarece eram prea tânăr. Puțini mai sunt în viață dintre cei care în anii 1975 mai făceau parte din aceeași obște, sau mai bine zis formau obștea mănăstirii Bistrița. La Bistrița, părintele Iustin își desfășura, în condițiile de atunci, misiunea sa în Biserica lui Hristos.
† Ioachim Băcăuanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului
Multumesc!