În dupa amiaza zilei de 22 februarie, din anul mintuirii 2011, s-a stins înca o lumina în Sfintul Munte al Athonului, pentru a se reaprinde metafizic pe firmamentul unei alte sfere de existenta, straina sensibilitatilor noastre trupesti, si unde va ramine vesnic aprinsa, pentru ca nimic si nimeni nu o va mai putea stinge. Este vorba de trecerea la cele vesnice a Parintelui Protosinghel Petroniu Tanase, egumenul Schitului Prodromu din Gradina Maicii Domnului a Greciei. Vestea plecarii marelui avva din aceasta lume s-a raspindit repede în toate partile Ortodoxiei. Mi-a parvenit si mie, prin Parintele Arhimandrit Clement Haralam, colegul de studii si prietenul de suflet înca din vara anului 1970, cel care, atunci cind s-a produs marea înserare a egumenului aghiorit, a fost în preajma lui, rugindu-se. N-as putea asterne în cuvinte complexitatea si intensitatea trairilor pe care le-am avut în acele momente. De obicei, cind un astfel de eveniment ti se anunta în mod spontan si direct, instictual tristetea îti cerneste fata, lacrimile te podidesc, durerea produce o rana în suflet si doliul coboara ca un val peste întreaga fiinta. Marturisesc însa ca nimic din tot acest arsenal de fenomene nu mi-a patruns firea! Primul gind care mi-a venit în minte a fost cel al premaririi lui Dumnezeu. Caci celui care îmi anunta pastele personal al Parintelui Petroniu i-am raspuns cu vorbele hrisostomiene: Slava lui Dumnezeu pentru toate. De fapt, la virsta de 97 de ani, citi i-a dat Dumnezeu si dupa o viata îmbunatatita ca a lui, plecarea în lumea pur spirituala a lui Dumnezeu este socotita, mai curind, o izbavire.
Pentru monahismul romanesc, în mod special, cum si pentru cel aghiorit, în general, eliberarea sufletului din trupul neputincios al Parintelui a fost neasteptat de mult mediatizata. Aceasta nu se datoreaza neaparat sofisticatelor mijloace de informare, ci mai curind renumelui spiritual dobindit de-a lungul anilor de osteneala isihasta. Parintele Petroniu ajunsese asa de cunoscut, încit intrase de multa vreme în salba marilor gherontas ai Muntelui Athos. De aceea, momentul adormirii sale a fost socotit de toata lumea o împlinire, nu o tinguire; o necesitate, nu o fatalitate. Într-adevar, atunci cind cineva a atins virsta maxima de care vorbeste psalmistul si trece în odihna lui Dumnezeu, cei apropiati privesc moartea acestuia cu o oarecare seninatate, adica nu numai ca o pierdere, ci ca pe o asezare a lui în ordinea fireasca a planului lui Dumnezeu, ca pe o integrare în pleroma eclesiei celeste.
Întrucit am avut imensa sansa de a cunoaste îndeaproape pe acest mare avva al monahismului, nu numai rominesc, ci si universal, m-am gindit acum, la trecerea sa în prezentul lui Dumnezeu, sa întocmesc un succint portret pentru a scoate în evidenta unele dintre trasaturile sale de monah statornic si egumen întelept, asa cum l-a numit Parintele Patriarh Daniel.
Am urmarit, în zilele care au urmat decesului, ceea ce mijloacele de informare bisericesti si laice au relatat despre Parintele Petroniu. S-au prezentat în detaliu biografia, modul de viata, asceza, ostenelile sale, activitatile pe multiple planuri pe care le-a împlinit în cei 97 ani de viata. Ierarhi, preoti, laici din toate categoriile sociale au aureolat personalitatea parintelui cu inegalabile evocari. Mi-am dat seama cit de binecunoscut a fost acest parinte si cita lume s-a folosit de cuvintul sau, de operele sale, sau de viata sa smerita si plina de virtuti. Prin urmare, ce as mai putea spune în plus despre iscusitul ostenitor trecut la Domnul, decit sa aduc o marturie personala care sa întregeasca imaginea caleidoscopica a unei personalitati eclesiastice ce cu siguranta va lasa urme adinci în posteritate.
† Ioachim Bacauanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului
Lasă un răspuns