Sistemul bancar romanesc prezinta siguranta deplina si este ferit de efectele crizei financiare mondiale. Asigurarile vin din partea celor mai inalti demnitari ai Bancii Nationale si urmaresc sa evite un colaps care ne-ar reaminti de busculadele de la mijlocul anilor ’90 soldate cu falimente in lant care i-au imbogatit pe unii si i-au pus la plata pe contribuabilii de buna credinta si lesne de inselat.
Sa nu fim sceptici si suspiciosi pentru ca nu am avea nimic de cistigat, ci doar de pierdut. Profiturile – pentru ca exista si sint foarte mari, s-ar transfera in buzunarele deja pline ale unor potentati din sistem, dar si din preajma lui, iar pierderile s-ar inregistra tot in contul celor creduli. Privite cel putin din aceasta perspectiva, interesele ambilor parteneri coincid pina la a se suprapune. Ceea ce trebuie, insa, luat in discutie este tratamentul de care are parte clientul roman in relatia sa cu banca, oricare ar fi ea. Tratament ce poate fi rezumat in felul urmator: campanii agresive de promovare permanenta a noi si noi oferte si pachete de servicii, formule sofisticate si insidioase de atragere a clientilor potentiali, dobinzi promotionale si bonusuri stimulative, asistenta si consultanta de specialitate gratuite si in regim preferential. Aparent, totul se face in avantajul deponentului sau al clientului solicitant de credit. Nevoile personale presante si ignoranta in materie de finante a acestuia il atrag spre capcane din care nu va mai putea iesi decit platind un greu tribut ce-i va afecta bugetul personal pe perioade indelungate de timp. Si totul, pentru bunastarea investitorilor, actionarilor, managerilor si chiar a salariatilor din domeniu. In aceste conditii, cum sa renunti la tortul de pe masa pentru a te hrani cu substitute, ori chiar a face foamea?! Astfel ca asigurarile pe care le invocam nu sint eliptice de temeiuri: ratiunea de a exista a bancilor este aceea de a produce profituri cit mai substantiale, si nicidecum a face opere de caritate sau a provoca asa-zisele crahuri financiare cu dus, nu si cu intors. Practicile si experienta bancilor romanesti, indiferent de capitalul cu care lucreaza, autohton sau strain, nu se abat de la regulile dupa care se conduc institutiile similare de peste ocean, sau cele europene.
Si totusi. Pe fondul psihozei generale cauzata de colapsul financiar al celui mai important si potent agent din economia mondiala, aflam ca exista si situatii pe care le putem numi de exceptie. In Marea Britanie, spre exemplu, deponentii „de duzina”, persoanele private in speta, prefera sa-si pastreze economiile personale, acei numiti bani albi pentru zile negre, in bancile islamice cunoscute sub denumirea de SHARIA. Ce are la baza aceasta predispozitie? Explicatia este extrem de simpla: se respecta cu sfintenie poruncile si preceptele Coranului, care pune sub semnul egalitatii dobinda si camataria. Nu poti face bani din bani, intrucit acestia nu sint o marfa pe care sa o vinzi si sa o cumperi. Drept pentru care bancile respective nu platesc, dar nici nu percep dobinzi. Iar in cazul in care ofera, totusi, o dobinda, aceasta este foarte mica, nefiind insa garantata. Regula e una singura: se impart cu clientul atit profitul, cit si pierderile.
Revenind acasa, nu cred ca mai trebuie spus ca bancile romanesti, care incheie fiecare exercitiu financiar cu cistiguri ce cuantifica sume de ordinul a sute si chiar miliarde de dolari sau euro, actioneaza dupa aceleasi formule, dar dispuse intr-o ordine inversa: pentru ele isi rezerva profitul, iar clientilor le este lasat riscul. Dobinzile la credite urmeaza cursul crescator al monedelor de referinta, dar cind acesta cunoaste un trend invers uita sa-l realinieze. Cel putin din acest punct de abordare, chiar ca nu avem a ne teme de vreun colaps gen America. Unde, dupa operatiile de revigorare a sistemului bancar printr-o masiva infuzie de capital de stat, mai multi senior-manageri de la grupul predominant AIG, care a beneficiat de subventii de peste 80 de miliarde de dolari, si-au oferit un sejur de reconfortare in tinuturile si pe plajele exotice ale Pacificului, care a costat vreo jumatate de miliard de dolari! Din banii contribuabilului american! E clar, asadar, ca ne dau lectii in ce priveste stiinta de a-si trage partea leului. Da’ las’ ca nici cu ai nostri nu trebuie sa ne fie rusine!
Lasă un răspuns