• cei mai mulți călugări trăiesc din munca lor și din donațiile credincioșilor din țară • Muntele Athos este organizat ca și Vaticanul: are un Parlament local, un guvernator, poliție și medici • pentru că românii de pe Athos nu au o mănăstire recunoscută oficial, toate deciziile care-i privesc sînt luate de greci, bulgari, sîrbi și ruși • părintele Petroniu, cel care orînduiește lucrurile la schitul românesc „Sfîntu Gheorghe”, este singurul preot român acceptat în ultimii o sută de ani să lucreze alături de autoritățile din Athos • părintele Ion Luca a fost trimis acasă, dar s-a întors pe jos pe Sfîntul Munte • icoanele sfinte aduse pe munte au povești cutremurătoare
Muntele Athos este inima ortodoxiei din întreaga lume. Aici trăiesc peste o mie de călugări. Numai bărbați. Așa au hotărît în vechime mai marii muntelui și decizia a fost respectată cu strictețe sute de ani. Maica Domnului a fost singura femeie acceptată pe Muntele Sfînt. Toți cei care ajung aici sînt atrași de poveștile pe care le aud, de legendele care se leagă de acest simbol al creștinătății. Muntele Athos este ca oricare altă țară, cu o conducere proprie, cu reguli și ierarhii. Oarecum similar ca la Vatican. Cine pune piciorul pe Muntele Sfînt înțelege, însă, destul de rapid, că este o altă lume, pe care nu o înțelegi cu adevărat decît dacă pui piciorul pe munte. Trebuie să te supui regulilor, să accepți restricții de tot felul și doar atunci începi să pricepi, de fapt, cum e pe Athos.
Muntele Athos este organizat ca oricare țară din lume, doar că totul se raportează la o scară mult redusă. Există un parlament local, un guvernator și poliție. Nu există un spital, în schimb călugării au la dispoziție un dispensar, în care pot fi tratați de medici stomatologi, dar și de alte specialități. Pînă și mașinile au numere de înmatriculare diferite decît în alte state. Există o sumedenie de reguli proprii acestui loc. Cine nu le respectă, este expulzat de pe munte. Toți trăiesc cu această temere. Cumva, însă, lucrurile sînt astfel ținute mult mai bine sub control. Singurul lucru care deosebește Athosul de orice alt stat, chiar și de Vatican, este că anumite lucruri sînt impuse de autoritățile din Grecia și, astfel, independența nu este deplină.
Parlamentul din Athos este format din 20 de călugări. Fiecare membru reprezintă una dintre cele 20 de mănăstiri recunoscute oficial pe Athos. Dintre acestea, 17 sînt grecești, una este sîrbească, una rusească și una bulgărească. Fiecare se duce în Parlament și ridică problemele care privesc comunitatea pe care o reprezintă. Românii nu au un delegat în Parlament, și asta deoarece pe munte nu există o mănăstire românească cu statut oficial. Noi, românii, avem acolo doar schituri. Așa se face că pentru soarta călugărilor noștri decid alții. Și, nu de puține ori, hotărîrile le sînt total nefavorabile. Odată decizia luată, românii trebuie să o accepte și să o respecte. Altfel, drumul spre România, este următorul pas.
Toate deciziile luate de Parlament sînt puse în practică de guvernatorul local. Acesta este înscăunat de Guvernul elen, aici existînd subordonarea dintre Athos și Grecia, care face ca muntele să nu fie independent în totalitate. Guvernatorul este partea executivă și, ca să-și ducă la îndeplinire sarcinile, are un aparat propriu. Toți cei care lucrează pentru guvernator sînt călugări greci, străinii avînd foarte puține șanse să pătrundă în sistem. Cel mai des, însă, guvernatorul apelează la polițiștii din Athos. Mai ales dacă măsurile luate de Parlament vizează menținerea oridinii locale sau dacă se pune problema trimiterii acasă a unora dintre cei care stau ilegal sau care au încălcat legea.
Muntele Athos are și o capitală, Kareea, în care este concentrată toată activitatea economică și socială. Există un bar, mai multe magazine alimentare și de construcții, un fel de librărie-anticariat și cîteva telefoane publice. Sediul poliției se află în portul Dafni, unde trag vapoarele. Acolo este și vama, biroul de schimb valutar, cîteva magazine și un local.
În rest, muntele este practic împărțit între cele 20 de mănăstiri: acestea sînt considerate reședințe, iar pe domeniile lor se află alte schituri. Chiar dacă mănăstirile sînt grecești, pe domeniile care le aparțin sînt construite și schituri românești sau cele ridicate de călugări de alte naționalități. Cei tolerați pe pămînturile grecești nu pot însă să facă nimic fără știrea călugărilor stareți ai mănăstirilor. De exemplu, părinții de la un schit nu pot ridica o biserică nouă sau să mărească schitul, fără acordul mănăstirii de care aparțin. Cu alte cuvinte, românii din schiturile de pe Athos sînt la mîna grecilor, pentru că pe pămînturile lor viețuiesc.
De ce nu avem o mănăstire românească pe Athos?
De sute de ani, românii au jucat un rol important în ceea ce privește viața monahală de pe Muntele Athos. Domnitori precum Constantin Brîncoveanu, Matei Basarab, Ștefan cel Mare sau Alexandru Lăpușneanu au donat sume impresionante de bani pentru construcția sau restaurarea unor biserici de pe Muntele Sfînt. Peste tot pe unde mergi auzi de vreun domnitor român care a avut o contribuție esențială la ridicarea lăcașului de cult sau care a sprijinit biserica. Acum toate aceste schituri sau mănăstiri zidite și cu contribuție românesscă aparțin grecilor, deci au și denumiri grecești. Unii dintre domnitorii români sînt pomeniți de preoții greci chiar și în timpul slujbelor. Cu toate acestea, astăzi românii nu au o mănăstire a lor și sînt obligați să accepte deciziile luate de ceilalți pentru ei. Și asta pentru că, de-a lungul timpului, autoritățile din țară nu au făcut demersuri pentru ca Biserica Ortodoxă Română să aibă aici o mănăstire recunoscută.
Românii au pe Athos doar schituri. Unele sînt exclusiv românești, altele au călugări greci și români. Cel mai mare schit românesc este Prodromul, care, ca și dimensiuni și intensitate a vieții monahale, ar putea rivaliza cu oricare altă mănăstire de pe Athos. Cu toate acestea, n-a depășit pînă acum statutul de schit. Aici sînt 30 de călugări, dintre care aproximativ 12 sînt recunoscuți oficial de autoritățile de pe Muntele Athos, fiind înregistrați în documente drept călugări. Despre restul se știe că sînt pe munte, dar, pentru că nu au acte în regulă, riscă să fie expulzați în orice moment.
Nu doar la schitul Prodromul sînt călugări români care nu stau legal pe Muntele Sfînt. În cele peste zece schituri românești de pe Athos, foarte mulți dintre părinți sînt în aceeași situație. Dintre cei 120 de călugări români de pe munte, numai jumătate dintre ei sînt recunoscuți oficial. Restul sînt tolerați de eleni. „Pacea” românilor poate fi însă oricînd zdruncinată. Dacă grecii decid într-o zi că acești călugări trebuie să se întoarcă în țară, ei nu se pot opune. O dovadă că românii nu ies din cuvîntul grecilor este și faptul că mulți dintre cei care slujesc la mănăstirile grecești nu îndrăznesc să vorbească românește nici măcar cu turiștii români.
Chiar în prima zi cînd am ajuns pe Athos, autoritățile locale luaseră decizia să expulzeze 20 de români. Era vorba, în principal, de români veniți la muncă la mănăstiri, care stăteau ilegal, dar și de unii călugări. Vreo doi dintre preoți s-au ascuns prin munți. Poliția i-a căutat o vreme, apoi a renunțat. Părinții trăiesc însă clandestin și riscă să fie trimiși acasă cu prima ocazie cu care dau ochii cu polițiștii.
Cum poți ajunge călugăr pe Athos
Călugărilor români de pe Athos li se întîmplă toate acestea pentru că n-au sprijin din partea Bisericii Ortodoxe Române. Ei spun acest lucru, iar explicațiile date sînt mai mult decît elocvente. Cea mai bună dovadă că le lipsește suportul mai marilor bisericii din țară este greutatea cu care un călugăr de la noi, plecat pe Athos, este recunoscut de autoritățile elene. Dacă un monah de la mănăstirea Sihăstria, Bistrița sau oricare alta vrea să rămînă pe Muntele Sfînt, el trebuie să fie acceptat de starețul schitului la care merge. Părintele stareț are obligația să-l declare imediat la autoritățile de pe Athos. Ca să aibă însă dreptul să rămînă, schitul trebuie să trimită o adresă la mănăstirea din România, de unde provine călugărul. Aceasta, la rîndul ei, trebuie să înainteze mai departe o adresă la episcopia de care aparține. Episcopia face apoi demersuri către Patriarhia Română care, la rîndul ei, trebuie să ceară aprobare Episcopiei Constantinopolului. Aici, sau undeva pe drum, lucrurile se împotmolesc, pentru că, de cele mai multe ori, călugării nu mai primesc niciodată răspuns. Și așa se văd nevoiți să rămînă ilegal pe Athos sau să plece.
Și mai interesant este că un turist poate mult mai simplu să rămînă pe Muntele Athos și să se călugărească. Dacă un pelerin ajunge pe munte și decide să rămînă, starețul de la schit îl declară și primește de la mai marii muntelui dreptul de a sta legal. Un an are statut de începător și trebuie să urmeze același program ca și ceilalți călugări. După expirarea acestei perioade, dacă lucrurile au decurs fără probleme, i se prelungește șederea pe o perioadă stabilită de autoritățile locale.
Cînd s-a produs ruptura
Schiturile românești de pe Muntele Athos sînt de rit vechi. Chiar dacă Biserica Ortodoxă Română s-a dat după calendarul nou, călugării de pe munte sînt stiliști. În această diferență se află, de fapt, și întreaga problemă.
Călugării de pe Athos spun că ruptura dintre preoții de aici și mai marii Bisericii Ortodoxe Române s-a produs în 1924, cînd s-a trecut la calendarul nou. La acea vreme, părinții de pe Muntele Sfînt n-au fost de acord cu această schimbare. O parte dintre ei au venit la Patriarhie și au protestat contra acestei decizii. Autoritățile din acele timpuri au luat decizia ca preoții de pe Athos să nu mai fie primiți acasă. Conflictul s-a adîncit în timp. Chiar dacă, ulterior, lucrurile s-au schimbat, iar relația a fost privită cu mai multă înțelegere, o răceală a rămas.
Lipsa unui suport financiar din țară și-a pus amprenta cel mai mult asupra statutului pe care-l au călugării români de pe munte. În timp ce mănăstirile grecești epatează prin bogăție, schiturile românești arată rău. Și asta pentru că părinții români trăiesc doar din tămîia pe care o fac, icoanele pictate pe care le vînd, mătăniile pe care le împletesc și alte activități de acest gen. Banii le ajung doar cît să trăiască și să mai facă unele reparații la schituri. Nu se poate pune însă problema restaurării integrale a bisericilor, ori reparării schiturilor. Banii sînt prea puțini pentru lucrări de anvergură. Marele noroc al călugărilor, dacă se poate spune așa, este sprijinul pe care-l primesc din partea credincioșilor din țară care merg pe munte. „Credincioșii ne ajută foarte mult. Vin cu ajutoare pentru noi și pentru schit, cum sînt domnii Mihai Șlic sau Sorin Ordeianu. E un sprijin pe care-l primim cu mare drag și de care avem nevoie”, a recunoscut părintele Petroniu.
Din cauza lipsei fondurilor, prin anii ’70, la schitul românesc Prodromu, mai rămăseseră doar vreo cinci călugări. Chiliile și biserica erau pe ducă, iar starețul și ceilalți călugări au apelat la diaspora română. Abia apoi a ajutat cu ceva bani și Patriarhia Română. Aproape rușinos pentru noi, românii, schitul Prodromul este ajutat actualmente de foarte mulți credincioși greci. Și acest lucru se vede.
Părintele Petroniu, un român de ispravă
În urma călătoriei pe Athos am rămas cu amintiri despre care aș putea vorbi o viață. Dar mai mult decît locurile văzute și poveștile auzite, m-a impresionat părintele Petroniu, cel care se ocupă acum de schitul românesc „Sfîntu Gheorghe”. Un om pe care l-am apreciat pentru omenia lui. Era obosit după slujbe ținute noapte de noapte la biserica din schitul românesc sau la Protaton, în centrul Kareei, dar ne-a făcut de mîncare atîtor oameni și niciodată n-a spus „nu” cînd i-am cerut să stăm de vorbă ori l-am rugat să ne ajute cu ceva. Părintele Petroniu, deși nici măcar nu este stareț de drept, a fost cooptat să lucreze într-un birou al guvernatorului de pe Athos. Meritul e cu atît mai mare, dacă ținem cont că, în ultimii o sută de ani, nici un alt călugăr român n-a izbutit o asemenea performanță. Peste tot pe unde am fost și i-am pomenit numele, călugării au vorbit despre el extrem de frumos, ba unii chiar s-au înclinat, în semn de prețuire. Un semn al recunoașterii valorii lui, mai ales că românii, pentru că nu sînt bogați, nu au foarte mare trecere.
O altă recunoaștere din partea autorităților și călugărilor greci este că părintele Petroniu a fost chemat să slujească periodic la biserica grecească Protaton, din inima muntelui. Un asemenea lucru, după orînduiala de pe munte, este o favoare de care n-au parte prea mulți călugări străini.
Părintele ne-a povestit într-una dintre zile și cum îl sprijină autoritățile de pe Athos. După ce-am auzit istorisirea, mi s-a făcut mie rușine că românii de acolo sînt ai nimănui. Odată a trebuit să meargă la slujbă la biserica Protaton. Ploua fără oprire, iar părintele a mers pe jos pînă în capitală. Cînd a ajuns acolo, grecii l-au privit, n-au spus nimic, apoi i-au permis să se întoarcă acasă cu o mașină, să se schimbe. La puțină vreme, autoritățile i-au oferit o mașină de teren, pentru a putea ajunge fără probleme la slujbă.
Cînd l-am rugat să-mi vorbească despre el, nu m-a refuzat. A început însă să-mi povestească despre cu totul altceva. L-am simțit reținut, așa că am insistat cu întrebările. Am primit alte răspunsuri evazive. Și-am înțeles că trebuie să las lucrurile așa. Mi-a spus totuși că a venit pe Sfîntul Munte în ’93. A plecat de la Mănăstirea Bistrița – Neamț și a venit să slujească alături de ceilalți călugări în inima ortodoxiei. „Am vrut să merg la un alt schit de pe munte. Pentru că părintele stareț de acolo era plecat, am venit la părintele Meletie. Chiar atunci, un călugăr mai în vîrstă pleca de la schit și părintele Meletie mi-a spus să rămîn”, a povestit părintele Petroniu cum de-a ajuns la Sfîntu Gheorghe.
N-a mai plecat de atunci de la schit, deși după privirea îngîndurată îmi dau seama că nu i-a fost ușor. A trăit mulți ani în lipsuri, dar nu vorbește prea mult despre aceste lucruri. „Era greu pe-atunci. N-a fost ușor pentru nimeni. Pentru un ceai, trebuia să faci foc de lemne afară”, îmi spune părintele, apoi discuția se oprește. Sînt curios să aflu ce vîrstă are, dar nu-l întreb, pentru că mi s-ar părea că aș pătrunde prea mult în intimitatea lui. Îl studiez atent și nu-i dau mai mult de 40 de ani.
Părintele Ion Luca s-a întors de două ori pe jos la Muntele Athos
În prima zi cînd am urcat pe Athos, i-am auzit pe colegii de drum și pe călugării de la „Sfîntu Gheorghe” vorbind despre părintele Ion Luca. Am întrebat imediat despre cine-i vorba, și toți au început să vorbească fără oprire. Mi s-a părut interesant doar cînd am auzit că a fost dat afară de pe munte de două ori și că, tot de atîtea ori, s-a întors pe jos. Desculț, fără bani, fără mîncare, a reușit să ajungă pe Athos, pentru că el acolo vrea să trăiască.
A doua zi am vrut să merg să-l vizitez pe călugărul Ion Luca, dar mi s-a spus că trăiește într-o grotă. Sau, mă rog, un bordei fără uși și geamuri. Am fost și mai mult tentat să merg la el, însă vremea rea mi-a dat peste cap planurile. În plus, mi-au explicat cei de la schit, stă fugar, pentru că-l caută poliția să-l trimită acasă. Hazardul a făcut însă ca, în ultima zi, cu doar cîteva ore înainte de plecare spre România, să vină la schitul nostru părintele Ion Luca. Cînd l-am văzut în ușă, aproape ce n-am știut ce să zic. M-a ajutat el să depășesc momentul, întinzînd mîna și spunînd că se bucură să vadă români de-ai lui. Apoi s-a pus pe povestit.
Ion Luca e de loc din satul Mastaca, județul Neamț, și că are 29 de ani. Pe cînd avea 21 de ani, s-a dus la Mănăstirea Sihăstrie. Un călugăr i-a dat o carte despre Muntele Athos și, după ce a terminat-o, i-a încolțit în minte ideea să ajungă acolo. S-a întîmplat ca, în ’97, să-i moară tatăl, după ce înainte își pierduse mama. Atunci și-a spus că n-are de ce să mai rămînă în țară. Însă drumul pînă la destinație a fost o adevărată aventură.
În mai 1997, Ion Luca s-a suit într-un tren spre Timișoara, apoi, fără bilet, a ajuns în Belgrad. „Nașul mi-a spus să stau în spatele trenului și eu așa am făcut”, povesteșe părintele. Numai că garnitura de tren s-a separat la un moment dat, iar Ion Luca a rămas prin ținuturi total necunoscute lui. Cum, nici el nu mai știe să povestească, dar cert este că, la un moment dat, a ajuns în Grecia. „Am trecut înot o apă, da’ nu știam să înot. Aveam o iconiță în gură. Bagajul mi-a rămas pe malul celălalt, da’ pînă la urmă am reușit”, povestește el. Fără haine, fără mîncare, a stat ore în șir în niște boscheți. A avut neșansa să-l vadă o haită de cîini și să-l atace. „Tata a fost cioban și eu știam că, dacă vrei să scapi, tre’ să stai întins pe pămînt și cîinii nu-ți fac nimic”, mi-a spus oarecum bucuros de știința lui Ion Luca. Așa l-a găsit un anume Chiriacus, care i-a spus să stea în boscheți și să aștepte noaptea. Tîrziu, omul l-a luat în casă, l-a spălat, i-a dat de mîncare și haine. A doua zi i-a dat bani de autobuz, cu care Ion Luca a ajuns la Salonic, și apoi la Uranopolis, stațiunea de unde pleacă vapoarele spre Athos. Aici a găsit o cărăruie ascunsă, pe unde se poate ajunge pe jos pînă la munte. La mănăstirea rusească „Sfîntu Pantelimon” a stat un an și a fost pus la diverse munci.
Tot în ’97 s-a decis decide să revină în țară, să-și facă pașaport și să poată veni în regulă pe Athos. Și-a făcut documentele, dar tot pe jos s-a întors. Așa a stat pustnic pe munte doi ani. În august ’99, însă, a plecat cu un anume frate Ciprian la cerșit, a fost prins de greci și băgat în pușcărie. După două săptămîni de temniță, a fost repatriat. „Am stat trei luni, după care m-am întors pe Athos, pe același drum. Știu drumul cu ochii închiși. Și mîine dacă mă prinde și mă trimite în țară, eu tot mă-ntorc”, îmi spune foarte convins călugărul Ion Luca.
Legendele muntelui
Icoanele făcătoare de minuni de pe Muntele Athos au fiecare o legendă. Peste tot pe unde merg, turiștii le ascultă fascinați și, de cele mai multe ori, încearcă să atingă măcar un colț al acestora.
Prima poveste pe care am auzit-o de la părintele Petroniu a fost în fața bisericii Protaton, situată în centrul capitalei Kareea. Despre icoana Maicii Domnului, așezată la loc de cinste în biserică, se spună că a fost binecuvîntată de Arhanghelul Mihai, care a cîntat în fața ei. Legenda spune că icoana s-a aflat cîndva într-o chilie în care slujeau doi călugări, unul vîrstnic și altul mai tînăr. Părintele bătrîn a plecat, iar cel tînăr nu știa să spună decît partea a doua a rugăciunii. I s-a arătat un călugăr, care l-a întrebat de ce nu spune toată rugăciunea. Acesta a spus că n-o știe, iar călugărul a dat să-l învețe. N-avea hîrtie, așa că a început să scrie cu degetul în marmură. Părintele a înțeles că-i vorba de o minune și a povestit apoi tuturor ce s-a întîmplat. Icoana a fost ulterior pusă la loc de cinste. Aici este, de altfel, și singurul loc în care li se permite credincioșilor să intre în altar, să se închine. Icoana n-a plecat de pe Muntele Athos decît de trei ori, ultima dată în urmă cu trei luni.
La fel de interesantă este și povestea care se leagă de salba Maicii Domnului, aflată lîngă o icoană de la Mănăstirea Iviru. Din salba de galbeni lipsește un bănuț, despre care se spune că Maica Domnului i l-ar fi dat unui sărac. Sărmanul nu mai primea mîncare de la călugări. Plin de nevoi, el s-a trezit în față, ca din senin, cu o femeie care avea la gît o salbă de galbeni. I-a cerut acesteia un bănuț, iar ea i l-a dat, iar cel nevoiaș a scăpat de sărăcie. De atunci, din salbă lipsește un galben.
Chiar și mătăniile pe care orice călugăr le are la mînă are o poveste a ei. Se spune că fiecare mătănie are 33 de noduri, cît vîrsta lui Iisus, iar fiecare nod e făcut din nouă cruci. Oricît de mare sau de mică ar fi, nu depășește 33 de noduri. Cel care le făcea, însă, cînd se trezea, găsea nodurile desfăcute de necuratul. Într-o noapte, în vis, i s-a arătat un înger, care l-a învățat cum să facă nodurile, pentru a nu mai putea fi desfăcute. Și, de atunci, bumbii nu mai pot fi stricați. Se spune că însuși Alexandru Macedon ar fi încercat să desfacă o astfel de împletitură. Pentru că n-a putut, a tăiat-o cu sabia. Acestui nod i se mai spune și nod îngeresc.
Și de Mănăstirea Iviru se leagă o legendă. Candelabrul din mijlocul bisericii se spune că se mișcă, atunci cînd în lăcaș slujesc părinți bătrîni, foarte credincioși.
La fel de interesantă este și povestea referitoare la aghiazma Sfîntului Atanasie. Acesta a rămas ultimul din Mănăstirea Lavra. Pentru că mănăstirea sărăcise și călugării nu mai aveau nici ce mînca, au părăsit-o pe rînd. Ultimul a rămas Atanasie. Cînd tocmai ieșea pe poarta mănăstirii, în fața lui a apărut o femeie care avea în mînă un toiag, care i-a răspuns că este stăpîna muntelui. L-a întrebat de ce pleacă, și Atanasie i-a spus. Maica Domnului l-a rugat să se întoarcă și i-a promis că va aduce din nou prosperitatea în acel loc. A făcut cu toiagul semnul crucii în pămînt. Aici este acum un izvor, iar despre apă se spune că este sfințită. Mănăstirea Lavra este astăzi una dintre cele mai bogate de pe Muntele Athos.
Și schitul românesc Prodromul are o icoană despre care călugării spun că este făcătoare de minuni. Se zice că cel care a început să picteze icoana Maicii Domnului cu pruncul nu reușea să-și ducă opera la bun sfîrșit. S-a rugat și, într-o dimineață, cînd a dat vălul jos de pe icoană, aceasta era deja gata. Se pictase singură.
Și la schitul românesc „Sfîntu Gheorghe” se află o carte bisericească, despre care părintele Petroniu mi-a povestit că, în ’90, cînd biserica a fost devastată de un incendiu, a rămas neatinsă de flăcări.
Muntele Athos. O lume a legendelor, dar care, pentru români, e la un pas de pierzanie. (Eduard ADAM)
Lasă un răspuns