PATRIMONIU Mărturii tardive despre Ion Luca

5. Memorii, declarații și persecuții

Pentru a justifica păstrarea fondului documentar Ion Luca, conducerea Muzeului din Suceava caută să se mîndrească cu faptul că, după declarația scriitorului, majoritatea pieselor „au fost scrise aici”, adică în vila de pe strada Parcului nr. 37 din Vatra Dornei. Dar conducerea Muzeului uită, ori se face că nu știe, de mizeriile îndurate de scriitor cît a locuit la Vatra Dornei. Nu i-au convenit, desigur, cele relatate de Ion Luca în scrisori despre mizeriile găsite în casa în care a locuit, la întoarcerea din refugiu. Și la acestea s-au adăugat altele, cu trecerea timpului.

Mai întîi, trebuie să precizăm că, după adeverința nr. 510, din 11 iulie 1952, Ion Luca figura ca profesor de limba română la Școala generală nr. 6 din Bacău (Cartierul CFR), deși nu a funcționat pentru că, printr-o decizie ministerială, a fost însărcinat „cu îndrumarea vieții artistice școlare în toată țara”. Iar transferul oficial și definitiv de la Bacău la Vatra Dornei se petrecea abia în 1954, cînd este numit profesor de limba rusă (?) la o școală elementară (de patru ani) nr. 2, din Vatra Dornei. De unde Ion Luca va ieși la pensie în 1957. Și anii care au urmat după aceea au fost ani grei pentru Ion Luca și familia lui: recuperarea locuinței, tergiversarea reprezentării unor piese pe scenele din Capitală sau din provincie, și alte angarale care îl puneau pe drumuri, zdruncinîndu-i sănătatea și secătuindu-i forțele creatoare. În plus, este refuzat de „baroul avocaților din Suceava, din capul locului” să se înscrie în rîndul avocaților, deși poseda o diplomă de doctor în științe juridice. Nici Ministerul Culturii nu-l ajută să înființeze un teatru popular în orașul Vatra Dornei, cum se angajase față de autoritățile locale. Cu o pensie de 800 lei din învățămînt, la care i se adăuga 500 de lei de la Fondul literar, Ion Luca abia putea face față cheltuielilor de întreținere. Și era mereu amenințat cu evacuarea.

O notiță în creion, găsită în sertarele scriitorului, de fapt ciorna unei telegrame sau scrisori, confirma aceste presiuni : „Sînt amenințat să fiu scos imediat din spațiul locativ legal, folosindu-se, în același timp, și calomnia la adresa mea. Munca, onoarea, sănătatea și chiar viața îmi sînt în pericol. Rog dreptate și omenie”. Scrisoarea (sau telegrama) era adresată Președinției Consiliului de Miniștri și se pare că a avut cîștig de cauză, fiindcă a rămas în continuare în casă. Poate că aceasta se întîmpla prin 1960, cînd doamna Steluța Serea (colocatară) renunța complet la imobilul din strada Parcului nr. 37, în favoarea lui (Conform unei declarații înregistrate la notariat, la 8 decembrie 1960). Calomnia de care se plîngea Ion Luca trebuie să fi fost în legătură cu menajera care îl îngrijea, Maria Rotaru, „o femeie de serviciu angajată de mine, dintr-o familie de muncitori, și salariată în conformitate cu legile în vigoare” (Extras din Declarația lui I. L. din 6 august 1964). Aceasta pentru că soția sa, care locuia la Bacău, nu putea locui la Vatra Dornei „fiind bolnavă grav de inimă”. Tergiversarea punerii în scenă a pieselor sale trimise la teatrele din țară și la Ministerul Culturii, pentru editarea lor, l-au determinat pe Ion Luca să se adreseze C.C. al P.C.R., prin memorii repetate, începînd cu anul 1959. În aceste „memorii”, el își prezenta activitatea de dramaturg și succesele obținute, precum și aprecierile elogioase ale oamenilor de teatru din acea vreme. „Dacă este adevărat că scrisul meu este un progres în literatura noastră – scria el în memoriul din 1961- lipsa artei mele din conștiința poporului păgubește evoluția firească a scrisului actual; evoluție care trebuie, în fiecare clipă, să se sprijine pe tot ce s-a realizat pînă în ultimul moment”. Efectul acestor memorii a fost reluarea pe scenele teatrelor a unor piese ca: „Rachierita”, „Morișca” sau „Alb și negru”, precum și editarea a două volume de „Teatru”, în 1963 și 1968, în care au fost introduse și o parte din piesele create în perioada cît a locuit la Vatra Dornei. Memoriile erau însoțite totdeauna de lista pieselor de teatru create, publicate sau nepublicate, jucate sau nu, și motivele pentru care au fost amînate și tergiversate. De pildă, în legătură cu „Icarii de pe Argeș”, Ion Luca notează că, în 1944, cînd a fost prezentată pe scena naționalului bucureștean, „cu toate protestele jucării piesei din partea legionarilor, premiera a avut loc în absența autorului”, care „ceva mai tîrziu era să fie ucis de un grup de legionari pentru interpretarea realistă dată legendei populare a „Meșterului Manole”. Despre piesa „Rachierița”, I.L. scrie că „piesa era inoportună pe atunci în București, pentru că eroina principală este o… țiitoare de vodă”. Iar despre piesa „Salba reginei” („Iuda”), că „este atacată violent ca huliganică, de către Nina Cassian”, deși autorul considera că piesa „este o apologie a iubirii și a colaborării între popoare, dar și o condamnare hotărîtă a șovinismului”. Despre o piesă aflată în manuscris „Iubire învrăjbită”, prezentată Teatrului Național din București, și reținută ca „interesantă” de directorul teatrului, Zaharia Stancu, în lipsa lui, „directorul adjunct Baraga refuză să stea de vorbă cu autorul, deși autorul e un om sărac, venind tocmai de la Vatra Dornei, și, deși îi fixase, prin secretar, ora de audiență, directorul adjunct îi trimite răspuns că nu-i place piesa și că nu se va juca”.

Iată numai cîteva exemple din care se vede cît de mulțumit și „fericit” a trăit Ion Luca acolo, la Vatra Dornei. Izolat aici, începînd din 1959, el nu mai avea nici un sprijin din partea autorităților locale și centrale, trăind în sihăstria lui, din veniturile nesigure ale scrisului și amenințat în permanență de „strîmtoarea materială și lupta cu bolile bătrîneții”. Ceea ce, firește, autoritățile de azi din Suceava nu par să știe sau nu vor să știe. (M. Cosmescu Delasabar)