Dezgust, durere, sărăcie cruntă, umilință și îngrijorare în fața unui viitor incert. Un adevărat proces de dezumanizare bîntuie ca o fantomă societatea românească, aflată pe buza prăpastiei. Atît din punct de vedere material, cît și spiritual, declinul majorității populației pare inevitabil. Pentru că cea mai mare tristețe nu este alta decît neputința în fața realităților dure, a nepăsării și mediocrității care ne înconjoară într-o lume relativă. Într-o lume în care totul este agitat, contorsionat, instabil, oscilant. O lume de care ne agățăm cu disperare pentru a supraviețui, dar și cu speranța de mai bine. Motivul descurajării noastre? Acela de a vedea unele soluții și a nu putea contribui cu nimic la rezolvarea lor, fiind expuși zilnic derutei și repetabilei umilințe. Cea mai mare tragedie este distanța dintre oameni, lipsa acută de comunicare și înțelegere care ne învăluie. Ca de altfel și faptul că, în genere, omul care atît prin stilul în care este abordat, cît și prin aroganța și permanenta încercare de a fi umilit, este redus în final la condiția de insectă surprinsă noaptea pe jos, în bucătărie. În zilele noastre, predomină o modă a violenței verbale, a iraționalului, iar adevăratele virtuți fizice și verbale, a iraționalului, ale acestui început de mileniu sînt oportunismul, lașitatea, minciuna, manipularea, ura, invidia, corupția. Promisiunile făcute de toți cei care ne-au condus în acești 12 ani au rămas simple iluzii. Covîrșite de grijile zilnice, uităm de multe ori că existăm și că viața trebuie totuși trăită.
Și că putem încă să visăm. Și că ceea ce nu trebuie să fie trecător este, încercarea de a se sluji de spiritul său pentru a sparge zidurile care limitează omul pentru desăvîrșirea personalității sale. Este nevoie de o adevărată renaștere spirituală, de o reconstrucție a spiritului și a trăirilor interioare bazată pe credință, adevăr și apropierea între oameni. Probabil că altfel nu vom reuși. Și încă nu este prea tîrziu. Nemulțumirea de trecut, dar și de prezent, ambiția, înverșunarea împotriva a tot ce este inerție, rutină, amorțire, efemer va duce la eliminarea treptată a sentimentului exasperat al preaplinului și al plafonării care anesteziază orice dorințe, idealuri, aspirații, adevărate indigestii spirituale ce dau coșmaruri nocturne și tulbură grav echilibrul interior. Idealul de umanitate în care trebuie să credem este mai presus de timp și loc, asigură armonia vieții, conferind noblețe și măreție. Un ideal care ne va scoate din lamentabila stare de sărăcie materială și spirituală în care ne zbatem, se va întări spiritual zdruncinat de șocurile produse de o tranziție fără de sfîrșit. Este firesc ca aceste gînduri, idei, considerații să revină uneori cu insistență. Ele sînt temele majore ale existenței noastre, motivele protestelor noastre, obsesiile noastre zilnice. Și chiar reacțiile noastre la impactul cruntei realități, la modul nostru de a asimila și asuma. (Romulus Dan Busnea)
Lasă un răspuns