Peregrin în Țara Sfîntă

Capela Cinei de Taină

Doru CIUCESCU

Capela Cinei de Taină, fiind cel mai vechi (sec. II e.n.) lăcaș creștin de închinare din Țara Sfîntă, reprezintă un obiectiv major pentru cohortele de pelerini care invadează, pur și simplu, Ierusalimul în zilele de Paște.
După-amiază sufocantă, de cod portocaliu. Programul zilei cuprindea, printre alte obiective, vizitarea foișorului Cinei de Taină. Familiarizați cu așteptatul la aproape fiecare lăcaș de cult, pelerinii din autocar se gîndeau cu oarecare înfiorare la încercările următoare. Nu puțini erau cei care se întăreau sufletește, făcînd semnul crucii și citind din biblie. Printre aceștia m-am numărat și eu, oprindu-mă la titlul „Cina cea de taină” din Evanghelia lui Matei (26: 26-28): „Pe cînd mîncau ei, Iisus a luat o pîine; și, după ce a binecuvîntat, a frînt-o și a dat-o ucenicilor, zicînd: «Luați, mîncați; acesta este trupul Meu». Apoi a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicînd: «Beți toți din el; căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor».”
…Am început urcușul spre vîrful colinei Sion, pronunțată „Țion” în ivrit. Autocarul reaușea să se strecoare – la un pas de a fi implicat într-un accident de circulație – prin străduțe înguste și în pantă. Aveam o nelămurire: de ce acestei cine i se spune „de taină”? Un preot de pe bancheta din fața mea mi-a venit în ajutor: „Este așa – numita taină a Sfintei Euharistii, a ritualului considerat ca o taină de toate cele trei mari confesiuni creștine prin care credincioșii gustă din pîinea și vinul sfințite de preoți. De altfel, în timpul Cinei de taină, Iisus a realizat trei lucruri: 1) El și-a dat trupul și sîngele ca nutriment spiritual sub formă de pîine și vin, realizîndu-se, așa cum am spus, taina Sfintei Euharistii; 2) El s-a oferit Părintelui ceresc, ca jertfă, denumită a Sfintei Liturghii; 3) El a întemeiat încă o taină, denumită a Sfintei Preoții, prin care El și-a perpetuat Jertfa Sa.”
…Am ajuns la o parcare de unde am mers pe jos cîteva minute pînă ce am intrat în foișorul Cinei de Taină – o clădire cu un etaj. L-am auzit pe ghid: „Musulmanii au transformat în 966 acest lăcaș de cult creștin în moschee pentru multă vreme. Acum foișorul aparține tot musulmanilor, dar el este accesibil creștinilor ca loc de pelerinaj și de rugăciune.” La etaj am vizitat o sală a cărei boltă era formată din șase ogive, care marchează locul unde Iisus a cinat cu ucenicii Săi în prima zi de Paște evreiesc. Priveam avid interiorul foișorului, avînd în minte celebra pictura murală realizată între anii 1494 și 1497 de Leonardo da Vinci, care a surprins cu mînă de maestru reacțiile diferite ale Apostolilor după ce Iisus anunțase că unul dintre discipolii lui îl vor trăda. Foișorul mi se părea mult mai lipsit de personalitate comparativ cu pictura „la ultima Cena” (ultima cină) realizată la comanda ducelui Ludovico Sforza pe unul din pereții din „il Cenacolo” (sala de mese) din cadrul bisericii dominicane „Santa Maria delle Grazie”, situate nu departe de „Scala” din Milano.
…Ne întorceam spre hotel. în autocar, unul dintre pelerini a dorit să ne spună o poveste: „Leonardo da Vinci a dorit un model pentru a-L picta pe Iisus. A fost sfătuit de către prieteni să caute printre păstorii din Munții Alpi. într-adevăr, pictorul a găsit un cioban neprihănit, exact ceea ce îi trebuia. Pentru ca să renunțe la oi și să vină la Milano, păstorul a cerut o sumă foarte mare de bani, pe care i-a primit. După un an, Leonardo da Vinci a avut nevoie de un model pentru Iuda Iscarioteanul, care a devenit trădător. S-a gîndit că cel mai bine ar fi să caute printre clienții tavernelor din portul Genova. După o serie lungă de încercări a găsit un om cu figură clasică de depravat. Cînd s-a apropiat mai bine de el, Leonardo da Vinci a constatat că a întîlnit ciobanul care îi fusese deja model; banii prea mulți îl transformase pe bietul om din neprihănit în depravat.”
…în sfîrșit, am ajuns la hotel unde urma să luăm cina. La bufetul suedez se găseau aproximativ 50 de feluri de mîncare. După experiența de „prea puțin” din galantarele „alimentarelor” din „epoca de aur”, pelerinii români înfulecau de parcă ar fi fost ultima lor cină. Un preot din grup mi-a șoptit tainic, pentru a nu fi auzit de ceilalți: „în prezent, prea mulți români duc un mod de viață bazat mai mult pe ce intră în burtă decît pe ceea ce iese din gură”…ie. Printre aceștia m-am numărat și eu, oprindu-mă la titlul „Cina cea de taină” din Evanghelia lui Matei (26: 26-

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!