– Domnule Talianu! Veniți repede să vedeți ce-a făcut Ionel!, strigă o vecină arătînd spre un teren viran.
Cînd a ajuns acolo domnul Talianu se opri „ca la ordin”. În fața sa se ridicase un… circ!
Toată puștimea din orășelul Tg.Ocna se adunase acolo să-l vadă pe Ionel, „clovn, gimnastic de trapez, călăreț de înaltă școală și dresor de animale”. Nu era o surpriză pentru tatăl său, știindu-l „zburdalnic, gălăgios, căruia îi plăceau aventurile”. Îl simți pe micul Ionel că are „stofă” de actor. Nu pierdu timpul și în vacanțele școlare familia Talianu își lua băiatul la Slănic Moldova.
La „Cazinou”, clădire monumentală și reprezentativă, evolua „crema” artiștilor vremii: Constantin Nottara, Ion Manolescu, Constantin Morțun, Petre Liciu. Dar, cum „întîmplarea e factor orb”, într-o zi Petre Liciu îl chemă la el pe prichindelul neastîmpărat:
– Măi băiete, poți să înveți săptămîna asta „Dan, căpitan de plai? Vreau să spui poezia asta în cadrul programului nostru!”
O poezie de Alecsandri? Îi venea mănușă. Bunica sa, născută Cozoni, se înrudea cu marele poet. Nu s-a dus peste o săptămînă, ci chiar a doua zi, cu poezia învățată. O știa „ca pe apă”. Avea o memorie fenomenală! Referitor la aceasta, văduva marelui actor, Aurelia Talianu, își amintea: „Avea o memorie de care erau uimiți și colegii. Un rol pe care l-a interpretat cu mult succes, în Compania „Bulandra”, a fost „Topaze”, din comedia lui Marcel Pognol. După vreo zece ani regizorul Mihail Zirra l-a solicitat să facă o imprimare pentru radio cu aceeași piesă. Aproape fără nici o repetiție, „spre uimirea lui Zirra el s-a achitat de rol cu același brio”.
Elevul Talianu avea drumul bătătorit spre cariera artistică. Face studiile liceale la Bacău, unde din nou se remarcă pe scena școlii. „Suflă” admiterea la Conservatorul din București, devenind unul dintre cei mai buni studenți la clasa maestrului Ion Livescu. Era anul 1915 și împlinise 17 ani. Debutează artistic pe scena Teatrului Popular din Capitală. E la loc de frunte pe afișele teatrelor și primit fără rezerve la prestigioasa companie „Bulandra-Maximilian-Storin”. Iată ce spunea un coleg de breaslă, Tony Bulandra: „Ion Talianu, unul dintre cei mai buni elevi ai lui Ion Livescu, intrase de cîțiva ani în trupa noastră și se revelase ca un foarte bun actor de comedie. Inteligent, simpatic, talentat și înzestrat cu mult umor, el își compunea rolurile cu o remarcabilă iscusință evitînd șarja și efectele exagerate și temîndu-se totdeauna în limitele adevăratei arte scenice. La aceasta îl ajuta în mod deosebit un fin spirit de observație”.
A jucat, dar ce n-a jucat! Ce a îndrăgit mai mult? Răspunde Aurelia Talianu: „Greu să-mi aduc aminte. Dar cînd joci în „Mama” lui Karel Capek, în „Strigoii” lui Ibsen, în „Don Carlos” de Schiller, în „Tesa” lui Jean Giraudoux, în „Tatăl” lui Strinberg, în dramaturgia lui Pirandello sau a lui Gogol – ca să nu mă refer la comediile numeroase din teatrul bulevardier în care a apărut ani de zile alături de Birlic, de Maximilian sau de Iancovescu, nu poți să nu te atașezi de unele din personajele în a căror haină te-ai prezentat în fața publicului spectator. Din dramaturgia națională, două roluri știu că le-a avut „la suflet”, cum s-ar spune: înainte de război, pe Emil Horn din „Manasse”, drama lui Ranetti Roman, iar după 23 August, pe Cațavencu din acel spectacol memorabil cu „O scrisoare pierdută”, montat pe scena Naționalului bucureștean de Sică Alexandrescu. Poate că tocmai acest larg evantai de roluri și deci de viziuni interpretative i-a permis să facă și regie (unul dintre ultimele spectacole ce le-a pus în scenă fiind, dacă-mi amintesc bine, comedia lui Tudor Mușatescu „Titanic Vals”, la teatrul din Pitești, în 1953), atrăgîndu-i și două înalte titluri: acela de artist emerit și de laureat al Premiului de Stat”. (interviu luat de C.Darie).
Ce-l deranja? „În ce mă privește, genul care „mă deranjează” este comedia de salon, dar mă încumet să abordez și genuri diferite. Nu mă apuc niciodat de rol. Îl las să mă cheme el, să-l trăiesc cu frenezie în chiar litera lui moartă și apoi îl învăț cu ușurință”.
„Nenea Ionel” nu ducea lipsă de prieteni. Era așa cum scria Constantin Darie: „bonom, spiritual, cult, deschis, generos, la fel de fermecător ca actor și ca om”. În garsoniera din Piața „Kogălniceanu”, veneau caricaturiștii Ross, Anestin, Neagu, Sall, Nell Cobar, dar și scriitorii Camil Petrescu și Mircea Ștefănescu. Nu și-a uitat niciodată Tg.Ocna, locul copilăriei, Bacăul, orașul adolescenței, Ion Talianu revăzîndu-le fie cu ocazia turneelor, fie a unor vizite particulare.
El întregește galeria marilor actori născuți pe minunatele meleaguri băcăuane; Ernest Maftei, Stroe, Olga Tudorache, Radu Beligan. Într-o zi a anului 1956 inegalabilul actor Ion Talianu a părăsit această scenă pentru alta, cea a nemuririi. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns