• la 17 ani, Adriana Comănici pictează icoane precum un profesionist • toate icoanele pictate pînă acum le-a făcut cadou
După 1990, în România, pictura iconografică a devenit o afacere. Cît mai este har într-o imagine sfîntă, cît este studiu ori talent, toate aceste se pot întrezări din însăși chipul reprezentat. Cum și ce mai reprezintă o imagine sfîntă într-o eră a reproducerilor xerox? Atinge, ori ba, „copia”, coarda sensibilă a spiritului uman? Răspunsul îl găsește fiecare în propria sa conștiință. Însă, cert este că, între miile de icoane care au sufocat magazinele, piețele și tarabele, multe sunt adevărate batjocuri la adresa sfinților. Dar cui îi pasă? Ne-am învățat să cumpăram kitch-uri, (de multe ori chiar de la biserică), ieftine și colorate ca vai de ele. Le-am prins într-un cui pe perete și gata!. Nimeni nu mai vorbește despre icoană ca despre o imagine sacră. Ce mai contează că o culoare este înlocuită de alta ori ochii sfîntului sînt pictați inexpresivi? Fleacuri. Simțul sacru, ca și cel artistic se modelează. Dacă are cine să facă asta. Dacă nu, nu.
Și, culmea! În acest melanj cultural-artistic, în care frumosul autentic este umbrit de prostul gust, ascunși în băncile vreunei școli, poposesc tăcuți și timizi adevărați pictori de icoane. Fără studii de specialitate, ci autodidacți și nu numai. Căci a picta o icoană autentică înseamnă a respecta niște reguli stricte, niște canoane care, o dată încălcate, fac din respectiva icoană o simplă pictură.
Un astfel de caz, pe care l-am descoperit întîmplător, este cel al tinerei Adriana Comănici, elevă în clasa a XI-a la Colegiul „Gh. Vrînceanu” din Bacău. Nimic n-o recomandă pe această tînără ca fiind o pictoriță. Doar ochii negri, pătrunzători, ce par a sfida banalitățile cotidiene, căutînd, în zbuciumul cotidian, o oază de liniște. Deși elevă la o clasă ce n-are nici în clin nici în mînecă cu arta bizantină, ea merită aprecierea și interesul „maeștrilor” în mînuirea penelului. De un an încoace, ea pictează icoane. Privește o imagine sfîntă, o măsoară din priviri, și apoi, cu o acribie demnă de un ceasornicar elevețian, o reproduce. Fie pe sticlă, fie pe lemn. Pe toate, fără nici o excepție, le-a oferit cadouri celor apropiați.
Fascinată de India văzută prin ochii lui Mircea Eliade
Pentru Adriana, totul a început de la admirația și contemplația unor icoane bizantine autentice. Apoi, cu pasiune, a reușit ceea ce alții nu reușesc nici măcar după ce absolvă o universitate. Evident că prima întrebare pe care i-am adresat-o acestei adolescente, în plin mileniu al „durerii la bască”, dacă ar fi să ne exprimăm în limbajul noii generații, este: de ce? „M-a atras pictura herminiei bizantine – a spus Adriana. Am citit cîteva cărți despre acest subiect și mi s-a părut că această pictură este foarte bine definită. Agreez, deopotrivă, canoanele și libertatea de expresie pe care ți-o conferă arta bizantină. În același timp, îmi place să respect tehnica, întrucît orice improvizație strică tot farmecul”, a mai spus ea.
Cunoscînd, din păcate, felul în care unii știu să-și creeze ambientul necesar pentru o asemenea inițiativă sacră, am ispitit-o și pe Adriana cu aceași întrebare. Cu mirare, mai ales că nu e vorba de un profesionist al genului, ci de o adolescentă de 17 ani, am aflat un fapt surprinzător. „Am nevoie de o stare de spirit aparte, liniște și nici o abatere morală ori verbală. Abia după aceea mă pot apuca de pictură. Atunci parcă cineva îmi conduce mîna și îmi dă o siguranță deosebită. Totodeauna am rămas uimită după ce am făcut o icoană. Parcă n-am făcut-o eu”, a mărturisit ea. Viitorul pe această linie nu este deloc încurajator pentru Adriana. „Dacă aș sta într-o mănăstire, departe de lumea aceasta dezlănțuită, aș continua să pictez. Așa, însă, contactul cu lumea și toată freamătul acesta nu-mi dă șansa de a continua”. Oricum, visul ei rămîne acela de a picta o icoană după textul herminiei. „Sînt cîțiva sfinți pe care nu i-am văzut pictați și pe care nu-i găsesc decît în herminiile bizantine. Sper să reușesc să-i pictez după text”. Cu toate acestea, Adriana și-ar fi dorit să expună icoanele într-o expoziție, în această toamnă. Însă nu crede că va face pasul acesta, dintr-un motivul „ciudat”: „ar fi trebuit să mai pictez cîteva icoane, însă nu cred că voi avea acea dispoziție interioară care să-mi permită acest lucru”.
În rest, Adriana Comănici este o elevă normală, „fascinată de India, văzută prin ochii lui Mircea Eliade”, care își își dorește să urmeze facultatea de arhitectură. Și, un exemplu pentru toți pictoriii sau pseudopictorii iconografici, indiferent de „greutatea” lor. Căci, pe Dumnezeu ori pe Sfinții săi nu-i poți reprezenta cu țigara sau sticla de alcool lîngă tine, gîndindu-te la cine știe ce minunății. Indiferent de studiile și talentul pe care le ai. Chipurile din icoană cer mult mai mult decît atît, iar acest deosebit poate fi întrezărit și în lucrările Adrianei Comănici, un „pictor cu har”. (C. GHERASIM)
Lasă un răspuns