Viața fără dragoste? Se poate trăi fără dragoste? Sînt întrebări care depășesc vechimea piramidelor. Poveștile de dragoste au încîntat întotdeauna. S-a scris despre ele folosindu-se fluvii de cerneală. S-au vărsat lacrimi sau s-a respirat ușurat. Milioanele de poezii, melodii au preamărit această „boală” de care n-a scăpat nimeni, dragostea. Despre dragoste s-a scris în tăblițele de lut sumeriene, în papirusurile egiptene, în vechile manuscrise indiene. Nici Biblia nu ocolește acest subiect. Categoric, existența omenească e dominată de dragoste. Dar, să privim cum au văzut-o unii de pe meleagurile noastre. Iată-l, pe Ilie fiul domnitorului Petru Rareș. El stătuse cam doi ani (1546 – 1547) ostatec la Constantinopol. Aici „prinsese dragoste de la turci”. Cînd a revenit la Iași, avea după el „o ceată de mahomedani, bărbați și femei, cu care după vorbele cronicii – ziua se desmierda, iar noaptea cu turcoaicele petrecînd (cronica zice mai urît), din obiceiurile creștinești s-au depărtat”. A avut „patru ani de destrăbălată viață și nedemnă domnie”. Plictisit, „abdică de bună voie și, trecînd coroana fiului său Ștefan, plecă la Stambul, pentru a se turci”. Haremul îl atrăgea mai mult decît o domnie zbuciumată în Moldova. Se va numi Mahomed, iar „în istorie, porecla de Turcitul, sau Ilieș Turcitul”. În schimb, teribila Chiajnă, cea care văzînd capul unui dușman de-al ei „pe tavă sîngerînd cum era și rostogolindu-l pe masă printre talgere și cupe, îl scuipă în obraz”, dragostea n-avea nici o valoare. Își va însura fiul doar de 16 ani „aproape un copil”, cu Elena, fiica căpitanului Nicolae Chereponici, care născu o fată „după numai cinci luni de căsătorie”. „Dar ce nu se poate în familiile domnitoare!”, exlamă C. Gane.
Nici Bogdan, fiul văduvei domnitorului Iancu Sasu, n-a scăpat ușor. El „avu una din acele aventuri, care pun o rază de soare peste mohorîtele pagini ale istoriei”. Se îndrăgosti de „Elena, fiica lui Iusuf Bly, răpită de corsari cu cîțiva ani în urmă”. Dorește s-o ia în căsătorie, deși abia trecuse de vreo 14 ani, dar dă peste un obstacol imposibil de trecut, rivalul său Giovanelli Sforza. Nici banii, nici intervențiile Stambulului nu i-au putut-o da de soție. Disperat și-aproape distrus recurge la un fapt disperat. ” Pe cînd, în fruntea alaiului său, sultanul Almed I trecea pe străzile Stambulului pentru a merge la Esky – Serai, Bogdan se aruncă la picioarele padișahului, cerînd să fie turcit”. Așa că, tînărul Bogdănel, devine „musulmanul Ahmed”, în legea lui cea nouă, cu toate visele lui de dragoste și de mărire înăbușite sub greutatea turbanului și sub al soartei nenoroc”.
„Dacă în veacurile trecute, scria C. Gane, femeia lua parte la manifestările vieții sociale și chiar ale celei politice, odată cu fanariotismul secolului al-XVIII- lea introduse la noi și austeritatea moravurilor femeiești. Influența turcească, care de mult acaparase felul de trai al grecilor, începu a se resimți și la noi. Femeile trăiau izolate între ele, în apartamente separate, ginecee, sau chiar haremuri, cum se vor numi aceste locuințe sub vodă Alexandru, logodne, nunți botezuri și, în afară de unele excepții, emanciparea femeii din această stare de semi-sclavie se făcu abia pe la sfîrșitul secolului sub influența austriacă și mai ales rusească. Avînd în vedere felul acesta retras de-a trăi al femeilor, precum și oarecare austeritate și chiar pudoare care domnea în viața socială, se poate înțelege ușor de ce fii boierilor și al domniilor noștri se însurau tineri de tot. Cel care se va opune desfrîului va fi tocmai domnitorul Constantin Mavrocordat, ce fusese însurat pe la 18 ani, văduv la 20, și reînsurat la 22. El avu asupra raporturilor sexuale idei rigide, care izvorau nu numai din firea lui, ci din spiritul tipului său. De aceea vedea făcînd, ca domn, niște acte de autoritate, care ni se par, după concepțiile noastre de azi, ciudate, dar care au parfumul lor de arhaică morală, care, ca orice parfum, cînd e savuros, nu poate decît să placă”.
La 22 noiembrie 1738, „Radu logofăt de taină”, vrea să se despărteze de păcatul cel al curviei, de Stana ce au avut ca pasadnică (ibovnică)”. Mare supărare va avea și Gheorghe din Tutueni a cărei soție prin practicarea prostituției se înbolnăvise de sifilis. Scandal mare, cu rezultat desfacerea căsătoriei la 11 octombrie 1740 între marele armaș Constantin Brezoianu și … soția sa Maria, „căzută în preacurvie”. Aflăm că proxeneta „Slama țiganca” înlesnea întrevederea dintre Maria și Vasilică Sagiul care „veniia Vorolache noaptea și-și lăsa calul la casa ei și el venea pe jos la casa postelnicului Constantin și șădea cît îi era voia”. Ibovnicul Vasilache este prins, jefuit de inel și bani. Maria cere soțului „ca s-o ierte”, iar dacă greșește „să-i facă orice pedeapsă vrea”. Este iertată și vorbele rămîn vorbe. Maria reia legăturile amoroase, Brezoianu obținînd o sentință favorabilă. În schimb, Maria, soția lui Constantin Băjescu – Merișcanu obține „să fie slobodă” la 13 august 1739 „carte de despărțire de soțul ei pentru faptele dovedite că, dacă se îmbată, umblă cu sabia goală, moarte a făcut beat în zilele Măriei Sale Neculai Vodă, în așternut se pișă beat, blestemat de casă iasta …” Rău este și Necula care „se apuca de beții și blăstămății și nu căuta de nevasta sa”, Maricica. Mai mult, „în vremea răzmiriții” (1736- 1739) „s-au însoțit de ostași și au mersu cu ei la casa unde șădea, vrînd să-i facă mare răutate să o dea ostașilor, și ea, prinzînd de veste, a fugit și scăpînd…”
Bucureșteanul Aldea o face și el lată. Fuge cu fata soției sale neținînd cont de Pravilă care prevedea că „cel ce umblă cu mama și cu fata lui vitregă, acela se bate și i se taie nasul”.
Nci preoția nu se ținea prea tare „zicînd vorbă că popii, cînd tămîieră în biserică pe muieri, stau cîte un minut înaintea fieștecareia muiere de-o tămîiază și o privește din tălpi pînă în cap, punînd gînd rău aupra lor”, dar „era și un fel nemărturisit de a-și arăta nemulțumirea ce-i pricinuiau femeile, care lipsite de rușine, se uitau și ele la Sfințiile lor”. Și, „fiindcă jupîneselor n-avea vodă ce să le facă, și-a găsit o altă treabă, care a făcut mare vîlvă pe vremea lui, mai bună. „Constantin Vodă Mavrocordat, spune cronica Ghiculeștilor, nu numai c-a poruncit să înceteze vechea deprindere a boierilor, de-a pune femei în cîrciumi și, mai ales, de-a alege pe cele mai frumoase pentru ca vinul să se vîndă repede, dar a scris și ispravnicilor fiecărui ținut, poruncindu-le că oriunde ar găsi vreo femeie învinuită de curvie mărturisită, s-o prindă numaidecît și s-o trimită la Iași”.
Ironic, C. Gane scrie: „Aflăm din Letopiseți că s-au strîns astfel 80 de muieri – numai 80 în toată Moldova! și că au fost închise toate în beciurile de la Sf. Gheorghe, la Mitropolie, unde erau ținute „de mureau de foame, rămînînd ca vai de ele, goale”. Noroc de „doamna Catrina, din fundul ginereului, care prinse milă de aceste nenorocite făpturi și merse Măria sa să le vadă, acolo, în beciurile Mitropoliei trimițîndu-le apă, pîine și lumină ca să nu șadă pe întuneric, și le trimitea și cîte un cîntar, două de in, ca să nu șadă fără treabă, pînă se va găsi niscavai oameni să le ceară. Și pe care o cerea și primea și ea, punea cumva și apoi o slobozea. Acestea se petreceau în 1748, în Moldova”.
„Un trai nemaiauzit și nemaipomenit” începu în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti. „Eroi” erau chiar copiii lui. „În fiecare noapte beizadelele lui Ipsilanti săreau gardul curții domnești și începu să cutreiere orașul după plăceri și erau multe în București pe atunci. Era Pitulicea țiganca, pe care o dezmierdase și Văcărescu: erau cîteva bătrîne care cotrobăiau mahalalele orașului de la Ferentari la Podul Târgului d’Afară, să dibuiască fetele nostime pe care le aduceau pe la casele boierilor, cînd erau văduvi și erau „saloane” în care, tocmai pe atunci strălucea vestita Sofia Patachi, care în curînd va minuna, prin frumusețea ei, curtea din Versailles, și va scandaliza, prin felul ei de viață ce ducea, întreg Almanahul Gotha al Europei. Beizadelele lui Ipsilanti nu mai lipseau nicăieri. Toată vara și toată toamna prin casele binevoitorilor boieri sau boiernași, prin grădinile din afară de oraș, prin cîrciumile centrului chiar erau oaspeți nelipsiți. Beizadea Dumitru, cel oacheș, cu sîngele mai cald, împinse lucrurile pînă a scandaliza pe ruda sa, cronicarul Athanasie Comneri – Ipsilanti”. Deși fuseseră „ținuți din scurt”, ei „putură totuși să mai scape o dată de sub paza părintească și să mai tragă la o cîrciumă un chef de-i merse vestea prin tot orașul”. Vodă Hangerlis s-a salvat aducînd turcilor veniți la București „micari și cîrciumărese”, adunate de prin mahalale. „După cina de seară – iar lăutari și iar lăutari – pînă în puterea nopții”.
Căpitan – Pașa lui Vodă a zis să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că știe el că sînt bucureștencele iubitoare de împreunare. Și așa s-a și făcut, iar pe celelalte le-a dat la paturile agalelor”. Dar și domnitorii scăpau caii în ovăz. „Prin 1821, cînd avea Grigore Ghica vreo 57 de ani și nevastă-sa vreo 42, s-a născut între ei o ceartă din care a urmat o despărțire. Grigore învinui pe Maria, soția sa, de necredință, ba chiar de adulter, iar nevastă-sa îi răspunse în aceeași măsură. Toate prezumțiile ar fi fost împotriva lui, fiindcă numele celei pentru care i se aprinseseră bătrînului călcîiele era pe buzele tuturor: o fetișcană de 14 ani, Eufrosina Sărescu, dintr-un neam fără strămoși și fără moșii, dar bogată în frumusețe, cum se zice că nu mai era alta în București…” Unii o încurcară tocmai cînd li se frecaseră picioarele… Dumitrache Cantacuzino Pașcu, mare logofăt, „era un om de treabă și un soț credincios, care-și iubea mult nevasta, Profira. Și acum, i-acum! În căsnicia lor, un singur punct negru: nu aveau copii. Plăcerea cea mai mare” a coanei Profira era să-și mărite roabele”. Printre ele, era o țigăncușă Maria „fată de vreo 14 ani neagră la față, dar frumoasă ca ziua și vrednică tare”. Fata era pricepută la toate, dar mai ales la dezmierdatul picioarelor „ușurel, cu vîrful degetelor”. Coana Profira, cinstită, „fără a se gîndi la altele, începu s-o laude în toate părțile și mai ales lui… conu Dumitrachi”. Dar fata de 14 ani, tot ieșind de la iatacul boierului „începuse a se rotunji”. De eveniment, află și coana Profirița care oftă și admise că „a putut să cadă bietul Dumitrachi în ispită. De! Toți bărbații cad în păcate de acestea… Asta nu strică casa. Rău e cînd se încurcă ei pe-afară, cu nemțoaicele sau cu unguroaicele care le storc pungile, sau cu cucoane de-ale noastre, că-i silesc să se despartă, ca să le ia pe ele. Dar niște biete roabe… ei! plăceri trecătoare ca niște stele sclipitoare! Epilog: Țiganca îl născu pe Dincă, „conu Dumitrachi muri de inimă pesămite, iar coana Profira se puse pe trai”.
Lasă un răspuns