„Biserica pierde sînge…”
Cornelia FARCAȘ
Sînt convinsă că aproape fiecare credincios de confesiune ortodoxă sau catolică s-a gîndit, în anumite momente, asupra posibilității de a fi înlăturate barierele ce separă, de o mie de ani, cele două Biserici- surori. Mulți dintre cei cu care am discutat, în diverse ocazii – de la oameni simpli, pînă la persoane cu pregătire teologică – s-au arătat sceptici, considerînd că există obstacole de netrecut, atît la nivel doctrinar, cît și în aspectele practice. Constat, de altfel, că majoritatea privesc ca pe o realitate cît se poate de firească, normală, faptul că unii sînt ortodocși, iar alții, catolici. La nivel de credință, deseori se trăiește cu un sentiment de superioritate: ortodoxul știe că el practică „adevărata credință”, catolicul îl are pe Papa, urmașul lui Petru, la conducerea Bisericii, drept garanție a autenticității credinței sale.
Există, într-adevăr, multe diferențe, dar nici una, în realitate, nu vizează esența credinței. Orientările diverse pe care le-am urmat, în practica atîtor sute de ani, spiritualitatea orientală și cea occidentală – definitorii pentru specificul celor două Biserici – sînt menite, mai curînd, a se completa și îmbogăți reciproc decît a constitui piatră de poticnire. Din fericire, timpurile pe care le trăim – n-ar fi greșit să le numim „timpuri de har”, chiar dacă multe aspecte par a dovedi contrariul – au adus, în relația dintre Biserica ortodoxă și cea catolică, schimbări fundamentale de viziune. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999 (cînd mulțimea a strigat, la sfîrșitul Liturghiei: Unitate! Unitate!), urmată, la trei ani, de cea a Preafericitului Teoctist la Vatican este deja un semn. Mișcarea ecumenică ia amploare, cu toate că, deocamdată, se înaintează cu pași mici.
Faptul că apropierea, cunoașterea interconfesională și, în cele din urmă, realizarea unității reprezintă o dorință a lui Dumnezeu însuși este confirmat de profundele vocații ecumenice născute în ultimele decenii. Un exemplu grăitor, palbabil, în acest sens, l-am întîlnit în persoana unui preot capucin, de origine italiană, venit după ’90 în România cu scopul de a „face” ecumenism, avînd în suflet un dor impresionant al unității. Părintele Mario Querini – acesta-i este numele, dar e numit, familiar, padre Mario – a reușit, perseverînd și insistînd pe lîngă autoritățile ecleziastice și alții care-l puteau ajuta, să determine, la Onești, construirea unei „case ecumenice”, destinată întîlnirilor cu caracter ecumenic. Aceste întîlniri, care au debutat în 1994, se desfășurau, în primii ani, o dată la două-trei luni, iar ulterior, în fiecare lună, avînd ca obiective principale rugăciunea și formarea ecumenică. Persoanele care participă aparțin, evident, ambelor confesiuni. Momentele de rugăciune (unde se regăsesc, simbolic, și rozariul, și acatistul), conferințele (ținute atît de părintele Mario, cît și de invitați ai acestuia, de obicei preoți catolici și ortodocși), vizite la diverse mănăstiri – de rit fie latin, fie bizantin – care s-au arătat deschise față de dialogul ecumenic, participarea la celebrări liturgice, de asemenea, de ambele rituri și, nu în ultimul rînd, momentele recreative, toate se îmbină, conturînd pentru participanți o experiență spirituală aparte. Organizarea îi aparține, de fiecare dată, părintelui Mario, care la cei aproximativ 70 de ani ai săi pare neobosit cînd este solicitat să se implice în munca de refacere a unității Bisericii. Pasiunea sa e dublată de o durere adîncă: atunci cînd vorbește despre dezbinarea din Biserica lui Cristos, pentru a cărei unitate Mîntuitorul s-a rugat fierbinte la Cina cea de taină – „Ca toți să fie una…” (In 17,21) – folosește cuvinte ce trădează o imensă măcinare lăuntrică. Biserica e în mare suferință, Biserica pierde sînge din cauza dezbinării. Sînt afirmații care nu lipsesc, la nici o întîlnire, de pe buzele părintelui. De asemenea, ne avertizează mereu că rugăciunea pentru unitate este ceva urgent (accentuează, de fiecare dată, cuvîntul „urgent”), vital, înaintea oricărei alte necesități a Bisericii. (În Decretul despre ecumenism – Unitatis redintegratio – al Conciliului Vatican II se afirmă: „Această împărțire contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfîntă a vestirii Evangheliei la toată făptura”). Cu acest scop, la orice întîlnire, în noaptea de sîmbătă spre duminică (întîlnirile au loc, de obicei, la sfîrșit de săptămînă), se organizează, la miezul nopții, o oră de adorație euharistică pentru unitatea Bisericii. Părintele insistă asupra ideii că rugăciunea nocturnă are putere foarte mare asupra Inimii lui Dumnezeu, „smulgîndu-i”, pur și simplu, harurile cerute, pentru că, pe de o parte, presupune renunțarea la odihnă, iar pe de altă parte este un semn că ceea ce vrem să cerem reprezintă, cu adevărat, o urgență.
Recent „casa ecumenică” din Onești a găzduit o astfel de întîlnire. Fiind vacanță, s-a început într-o joi după amiază, cu o zi mai devreme ca la întîlnirile obișnuite. Pe lîngă timpul acordat rugăciunii, în capela casei, părintele Mario a pus, în cadrul conferințelor, problema căsătoriilor mixte, remarcînd faptul că tinerii care încheie o astfel de căsătorie întîmpină, încă, multe dificultăți, atît în preajma cununiei religioase, cît și după aceea. Trecerea unuia dintre ei în confesiunea celuilalt e considerată, de părintele, nejustificată, cîtă vreme cele două Biserici au tot ce este necesar pentru mîntuire. Remedierea acestor dificultăți pornește, atît în privința soților, cît și a celor din jur, în primul rînd de la o bună formare ecumenică, deprinzînd respectul față de valorile spiritualității celuilalt. Punctul culminant al acestei întîlniri l-a reprezentat vizita făcută la o mănăstire de clarise din Miercurea Ciuc. Comunitatea, restrînsă, e formată din patru călugărițe de naționalități diferite, una dintre ele fiind româncă. Fondat de sfînta Clara din Assisi, ordinul clariselor este de esență contemplativă, „lucrarea” lor principală constituind-o rugăciunea, meditația. În general, nu ies din mănăstire și trăiesc din ofertele localnicilor. Această viață interiorizată le transformă atît de mult, încît prezența lor și, mai ales, privirea, sînt cu totul speciale. Au existat, evident, între ele și grupul nostru, cîteva momente de împărtășire referitoare la trăirea dimensiunii ecumenice. Părintele Mario i-a invitat pe cîțiva dintre tinerii care, grație unei chemări interioare, s-au integrat, de la început sau pe parcurs, în spiritul acestor întîlniri ecumenice, să împărtășească despre experiența personală. Călugărițele ne-au promis, la sfîrșit, sprijinul rugăciunii lor.
În general, tinerii s-au dovedit cei mai receptivi față de mesajul ecumenic, dar nu au lipsit și persoane de alte vîrste. Începuturile s-au făcut cu un mic grup din Bacău care, în răstimpuri, s-a extins ori s-a restrîns, rămînînd, totuși, în ciuda fluctuațiilor, un nucleu constant. La un moment dat, venea și un grup din Iași, iar de cîteva ori, unul din Cluj. De data aceasta au participat, pe lîngă băcăuani, persoane din Adjud și Roman.
Gîndindu-mă la tot ce am trăit, de-a lungul anilor, la „casa ecumenică” din Onești, nu pot fi pesimistă cu privire la viitorul Bisericii, din perspectiva refacerii unității. Am învățat, în prezența părintelui Mario, să sper în unitate, chiar dacă uneori trebuie să o fac, precum patriarhul Abraham, împotriva oricărei speranțe, crezînd că aici este o lucrare divină. Mai mult, am devenit, sub influența aceluiași părinte, sensibilă la vederea „rănilor” de pe „trupul” Bisericii și am înțeles că ea, Biserica, nu poate fi autentică decît respirînd cu ambii „plămîni”: Orientul și Occidentul.
Lasă un răspuns